Peste şapte zări

Colinele Tutovei în culori de noiembrie.

Mihai Eminescu în inspecţie

       La data de 1 iulie 1875, Mihai Eminescu a fost numit revizor şcolar al judeţelor Iaşi şi Vaslui, funcţionând în această calitate aproape un an, până la 4 iunie 1876. Mai puţin cunoscut este faptul că marele poet a inspectat şi şcoala din Lipova, comună situată astăzi în judeţul Bacău, dar aparţinând de Vaslui la finalul secolului al XIX-lea. Redăm în cele ce urmează procesul verbal încheiat de poetul nepereche.

Lipova în 29 Aprilie 1876: Manliu Gramatica şi Cartea de Citire.

„Inspectând astăzi şcoala din Lipova, am găsit puţini elevi prezenţi din cauza ploilor mari care durează de mai multe zile. Deşi trebuie să recunosc că D-nul învăţător îşi dă silinţa, totuşi am următoarele observaţii de făcut, a căror întocmai urmare o pretind:

1)     Lectura trebuie făcută în toate clasele pe cărţi regulate de citire, iar nu pe manuale de geografie, catehii sau altele. Făcându-se lectura pe asemenea manuale, în genere scrise de autori proşti, c-o ortografie rea şi c-o limbă imposibilă, se întâmplă ca, copiii în clasa a treia să citească mai rău decât în a-ntâia în care au metoda nouă cu limba limpede şi înţeleasă.

2)     Gramatica trebuie învăţată nu pe de rost ci prin dese exerciţii orale şi înscrise. De aceea trebuie acelaşi Măcărescu şi gramatica predată după Manliu.

În clasele I-a şi a II-a am găsit că citirea şi scrierea merg bine. Am încă de observat că în privinţa notelor D-nul învăţător să fie mai strict”

 În amintirea trecerii lui Mihai Eminescu pe meleagurile lipovene, marele matematician Gheorghe Vrănceanu (născut în această zonă) a dezvelit o placă de marmură care se află astăzi în incinta şcolii din Valea Hogei (foto). În anul 1989, în faţa şcolii din Lipova a fost instalat bustul poetului (foto), creaţie a sculptorului George Zărnescu. Unitatea de învăţământ care astăzi poartă numele poetului a amenajat în interior un mic punct muzeal (foto), reper al proiectelor educaţionale derulate în ultimele decenii împreună cu Universitatea „Vasile Alecsandri” şi cu alte instituţii culturale.

Trecător prin judeţ (11): Mănăstirea Tisa - Silvestri

     Mănăstirea „Buna Vestire” din Tisa-Silvestri (comuna Odobeşti) este situată la 25 km de Bacău, pe DN 2F Bacău – Vaslui (cu o deviere la dreapta de 3,5 km). Amplasat pe un sit dominant, care oferă o superbă privelişte asupra Colinelor Tutovei, înconjurat de o pădură deasă de amestec, lăcaşul de cult se remarcă prin dimensiuni, amenajarea şi întreţinerea spaţiului monastic adiacent. Fără a avea o istorie impresionantă (prima atestare documentară a vieţii monahale datează din anul 1729), complexul religios, recent finalizat, are harul de a-şi găsi cu uşurinţă un loc aparte în sufletul credincioşilor sau al simplilor vizitatori.

Cele mai MICI sate din judeţul Bacău

    Acum un deceniu, din cele 491 de sate ale judeţului, 10% se încadrau în categoria localităţilor foarte mici, cu o populaţie sub 100 de locuitori (v. harta). Sunt curios care este situaţia actuală, conform datelor ultimului recensământ (octombrie 2011). Vom certifica statistic extincţia unora dintre ele, după exemple deja cunoscute (v. harta)? Vom  vorbi de o intensificare a fenomenului de depopulare la scară judeţeană?

    
În anul 2002, recordurile absolute aparţineau satelor Dorofei (comuna Dealu Morii, 1 locuitor), Bălăneşti (Dealu Morii, 2 locuitori) şi Tisa (comuna Sănduleni, 4 locuitori)

Vezi şi: Cele mai mari sate din judeţul Bacău

Trecător prin judeţ (11): Coloneşti, Valea Zeletinului

     Extremitatea estică a judeţului, vecină cu Vasluiul. În lungul  văii Zeletinului, pe şoseaua Izvoru Berheciului – Podu Turcului, la 45 km de municipiul reşedinţă, şi cel mai apropiat oraş din zonă. Un relief colinar frământat, cu versanţi neprietenoşi, afectaţi de intense procese gravitaţionale. Cele mai ridicate altitudini din întreg Podiş al Bârladului, prin Dealul Doroşanu (561 m, la o altitudine deci mai ridicată decât vatra staţiunii Slănic Moldova...), care străjuieşte la apus,  micile sate care încearcă încă să-şi (re)găsească un suflu. Un peisaj cu o anumită estetică pentru călătorul grăbit de la volan, mai puţin în iernile grele, când accesul în zonă devine la fel de accesibil ca şi pe Transfăgărăşan. O populaţie totală care a scăzut de la 3220 locuitori în 1966, la 2034 locuitori recenzaţi la ultimul recensământ (2011, date provizorii)  oferind fenomenului de exod rural rădăcini adânci, dureroase. Pe vremuri, faima locurilor era dată de coluni, care aprovizionau hergheliile domneşti. 

         Acum încadrată într-un din cele mai sărace zone ale ţării, afectată de un ruralism profund. Încercările agricole din perioada comunistă (ferme, vii) s-au volatilizat după 1989, întreaga infrastructură limitându-se acum la trei tractoare, pornite când şi când, pentru mici parcele care se încăpăţânează să nu fie înghiţite de toloacă. Case aplecate de timp şi ici şi colo câte o construcţie mai durabilă, rod al sudorii de peste graniţe. Doar câteva clădiri mai răsărite, reabilitate cu fonduri guvernamentale sau europene (şcoala şi primăria). Există totuşi şi mărturii identitare, prin câteva obiective de patrimoniu, de care bătrânii satului sunt mândri. Doar ei, pentru că tinerii, atâţi cât mai sunt, au alte preocupări, mai moderne. Merită amintite cele două biserici de lemn, cu hramul “Sfântul Nicolae” (construită în anul 1673 din paiantă şi vălătuci pe un plan treflat; catapeteasmă originală) şi “Sfântul Dumitru” (1809, ctitorie a boierului de curte Vasile Vidraşcu, aspect parţial păstrat datorită reparaţiilor din 1897 şi 1957), martori tăcuţi de la poalele pădurii. O şcoală veche de peste 100 se ani (ridicată în 1902) şi un monument al eroilor căzuţi în cele două războaie mondiale completează tabloul obiectivelor locale. O şosea meandrată care structurează traiul locului, axul care oferă acces către alte zări, mai bune, lipind visuri şi aspiraţii, trecutul de viitor, sărind însă peste un prezent îngheţat ca un podeţ pe o vale a plângerii. Coloneşti. 

Trecător prin judeţ (10): Biserica de lemn din Mărăşti, comuna Filipeni

MĂRĂŞTI: sat component al comunei Filipeni, judeţul Bacău, situat pe valea Dunăvăţului, pe o veche vatră răzăşească, la 27 km de municipiul Bacău. Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”, construită în anul 1808 de către vornicul Manolache Sturza, nepotul domnitorului Ion Sturza. Restaurată în anii 1900 şi 1921. Ctitorie boierească, impresionează prin dimensiunile mari, înălţime şi prin prezenţa celor două turle. Planul este treflat, cu absidele laterale şi altarul rotunde. Acoperiş din şindrilă bătută în „coadă de rândunică”. Iconostas cu sculptură în stil rococo. În pridvor au fost înscrise de localnici de-a lungul timpului întâmplări din viaţa satului, alcătuind un adevărat jurnal. Catapeteasmă de o deosebită valoare artistică. Cărţi de cult cu valoare de patrimoniu (“Penticostar”-1774, “Triod”-1811). În istoricul monumentului, preotul Iacşa Corneliu scria: “În clinchetul luminii şi al credinţei, corabia de scânduri de la Mărăşti vâsleşte-n istorie purtând pecetea geniului creator românesc spre nemurire.” 

Articole recomandate: Pe urmele răzeşilor din Mărăşti, Turism în comuna Filipeni

Toamna pe Valea Dunavățului

Natura nu are nevoie de Photoshop...

Împărțiri administrativ-teritoriale în centrul Moldovei

    Primele izvoare scrise privind organizarea administrativ-teritorială pe aceste meleaguri datează din secolele XV-XVI, când sunt menţionate "ţinutul Bacăului" (1458) şi "ţinutul Trotuşului" (1466). Cele două ţinuturi au fost unităţi administrativ-teritoriale separate până către sfârşitul secolului al XVII-lea, când s-au contopit, formând ţinutul Bacău. în timpul celei de-a doua domnii a lui Constantin Mavrocordat (1741-1743) au fost organizate ocoalele, ca subdiviziuni administrative ale ţinutului. Astfel, la 1774 apar menţionate ocoalele Trotuş, Tazlău, Bistriţa de Sus, Bistriţa de Jos, iar la 1820 sunt menţionate ocoalele Trotuş, Bistriţa de Jos, Bistriţa de Sus, Tazlăul de Sus, Tazlăul de Jos şi Tazlăul Sărat, cu o populaţie de 12041 locuitori.

    Prin reforma administrativă a lui Alexandru Ioan Cuza, realizată prin legea votată la 10 martie 1864, iau fiinţă judeţele şi plăşile, ca unităţi administrativ-teritoriale. La acea dată judeţul Bacău cuprinde plăşile: Bistriţa de Sus, Bistriţa de Jos, Tazlăul de Sus, Tazlăul de Jos şi Trotuş, cu un număr de 76 de comune.

    Legea pentru organizarea autorităţilor administrative din 1892 stabilea pentru judeţul Bacău un număr de 8 plăşi. De asemenea, în aceeaşi lege sunt menţionate două oraşe , Bacău şi Tg. Ocna, 88 de comune rurale şi 405 localităţi.

    Din anul 1925 judeţul Bacău mai cuprindea ca localitate suburbană şi oraşul Moineşti, în 1929 Bacăul este declarat municipiu, iar la 22 iulie 1933 se înfiinţează comuna urbană Băile Slănic.

   În 1935 judeţul Bacău este organizat în 7 plăşi, după cum urmează: plasa Bistriţa (cu 14 comune rurale şi un oraş - Bacău, reşedinţa plăşii); plasa Muntele (cu 15 comune şi un oraş - Moineşti, reşedinţa plăşii); plasa Oituz (cu 17 comune rurale şi oraşele Tg. Ocna şi Băile Slănic, reşedinţa plăşii fiind la Tg. Ocna); plasa Răcăciuni (cu 10 comune rurale cu reşedinţa la Răcăciuni); plasa Siret (cu 9 comune rurale cu reşedinţa la Parincea); plasa Tazlău ( cu 12 comune rurale cu reşedinţa în comuna Valea Rea, actual Livezi); plasa Traian (cu 11 comune rurale cu reşedinţa la Bacău).

    La 21 septembrie 1940 prin Decretul-Lege 3219 teritoriul judeţului Bacău era împărţit în 6 plăşi, dispărând plasa Traian.

    O nouă împărţire administrativ-teritorială are loc prin legea nr. 5 din 6 septembrie 1950, când teritoriul ţării este organizat în regiuni, raioane, oraşe şi comune. Astfel ia fiinţă Regiunea Bacău care cuprindea raioanele: Bacău, Moineşti, Tg. Ocna, Buhuşi, Piatra Neamţ, Tg. Neamţ, iar în anul 1956 preia şi raioanele Zeletin şi Adjud de la fosta regiune Bârlad şi raionul Roman de la regiunea Iaşi.

    În anul 1960 se desfiinţează raionul Zeletin, cele mai multe comune trecând la raionul Adjud şi în anul 1964 raionul Buhuşi, comunele fiind preluate de raioanele Bacău şi Piatra Neamţ.

   Prin Legea nr. 2 din 1968 se realizează o nouă împărţire teritorial-administrativă, desfiinţându-se regiunile şi reînfiinţându-se judeţele, împărţire valabilă (deocamdată...) şi în prezent. Judeţul Bacău cuprindea 87 de unităţi administrativ-teritoriale, din care 2 municipii - Bacău şi Oneşti, 5 oraşe - Buhuşi, Comăneşti, Slănic Moldova, Moineşti şi Tg. Ocna şi 80 de comune administrative. în anul 1989 comuna Dărmăneşti a fost declarată oraş, în anul 2001 oraşul Moineşti a fost declarat municipiu, astfel că judeţul Bacău cuprinde în prezent 3 municipii, 5 oraşe, 85 de comune și 491 de sate.

 Mai jos se pot urmări decupajele teritoriale din perioada interbelică, pentru județul Bacău dar și pentru județele vecine care au inclus o parte a comunelor băcăuane actuale.

Bibliografie: jandarmeriabacau.ro, Gh. Adamescu (1931) - Dicţionarul enciclopedic ilustrat “Cartea Românească” , dacoromanica.ro, romaniainterbelica.memoria.ro

Captură la Horgeşti

Pentru pasionaţii de pescuit, Lacul Horgeşti, situat la 30 km sud-est de Bacău, pare a fi o alegere inspirată!
Foto: Mioara C.

O şosea băcăuană de nota 10

    Scriam la sfârşitul lunii decembrie a anului trecut, în  postarea "55 de kilometri de speranţă" (clic aici), despre modernizarea DJ 252, cel mai lung drum judeţean din România reabilitat cu fonduri europene. Am străbătut astăzi o parte din această importantă arteră a Colinelor Tutovei şi pot spune că avem parte de o reuşită notabilă în domeniul infrastructurii rutiere judeţene. Deci se poate şi la noi, acest lucru putând fi confirmat vizionând clipul făcut pe tronsonul aferent comunei Parincea - clic AICI.

Prin gropile judeţului

O imagine sugestivă pentru zona Stănişeşti. Iubitorii de concursuri off-road pot trăi senzaţii nebănuite...

55 km de speranţă

   Recenta reabilitare a  drumului judeţean DJ 252 poate fi considerată una din cele mai importante reuşite pentru infrastructura rutieră a judeţului Bacău. Cei 55 de km modernizaţi pe traseul Huruiesti - Găiceana - Parincea-Bibireşti - Buhoci (fig. 1) reprezintă o şansă de a scoate din izolare şi promiscuitate aproape 20000 de locuitori ai comunelor Parincea, Găiceana, Huruieşti, Pâncesti, Buhoci şi Ungureni, situate într-una din cele mai sărace regiuni geografice din ţară. O şansă pentru dezvoltarea întregii zone care desparte bazinul hidrografic al Siretului de cel al Bârladului, dominate de un interfluviu prelung (Culmea Arinoasa), prea puţin atractiv pentru practicarea unei agriculturi intensive, datorită versanţilor abrupţi care urcă la una din cele mai mari altitudini din această parte a Podişului Moldovei (525 m în Dealul Poiana Neamţului, la sud-est de satul Soci, altitudine egală cu cea din vatra staţiunii montane Slănic-Moldova!).

   Un prim pas. Nu trebuie uitat însă că o cale de comunicaţie nu reprezintă decât unul din factorii de localizare ai unei economii care se doreşte a depăşi stadiul de subzistenţă. Altfel ne vom plimba peste ani prin zonă ca într-o rezervaţie amazoniană sau no man's land.

Acasă la George Apostu

Parcă mai îngândurat, George Apostu străjuieşte Dobrotforul, la câţiva paşi de locul naşterii sale. Nu s-au schimbat prea multe în Stănişeşti, de la 1934 încoace…

Istorie rumegată de bovine

      Practic necunoscută datorită localizării neprietenoase, la câteva sute de metri de şoseaua care traversează comuna Izvorul Berheciului, o veche reşedinţă boierească zace în dizgraţie. Conacul boierului Alexandru Apostoleanu, de pe fosta moşie Gloduri, a reprezentat până la cel de-al doilea război mondial unul din punctele de efervescenţă din comună. După 1989, conform unui şablon devenit clasic, clădirea cu valoare istorică (bine întreţinută de regimul anterior, care a transformat-o în sediu de birouri) a intrat într-un proces ireversibil de distrugere. Din fostul salon cu oglinzi, tâmplărie sau căminul de teracotă nu a mai rămas nimic. Tavanul este parţial prăbuşit, iar printre grinzi pătrunde lumina zilei. 
    Din câte am înţeles, clădirea se află în administrarea unei ferme zootehnice din localitate, care a grăbit degradarea. La faţa locului am găsit două văcuţe, care mestecau sub arcade o mână de fân, făcându-şi de lucru printre mormanele de bălegar. Erau singurele vietăţi care nu-şi puteau exprima regretul sau bunele intenţii referitoare la soarta fostului conac. Spre bucuria personală, sătul să tot aud aceleaşi şi aceleaşi goale explicaţii de la fel de fel de oficialităţi sau instituţii care au menirea de a proteja, reconstitui şi promova istoria locală şi patrimoniul de care (încă) mai dispunem...

 Foto: ruinele fostului conac Apostoleanu (comuna Izvoru Berheciului)

Zâmbetul amar al estului

      Peste Siret, văile şi culmile deluroase nu unesc, ci dimpotrivă. Uneori crează falii aproape inimaginabile pentru secolul al XXI-lea. Orice escapadă în zonă, dincolo de izocrona de 30-40 de minute faţă de Bacău, oferă un peisaj dezolant, dominat de sărăcie şi promiscuitate, care capătă accente tragice pe măsură ce ieşim de pe puţinele drumuri judeţene asfaltate şi înaintăm spre obârşia afluenţilor. Din fostele proprietăţi răzăşeşti nu au mai râmas decât pârloage măcinate de ravene şi case de chirpici, care cu greu încheagă comunităţi, intitulate pompos “unităţi administrativ-teritoriale”. Spaţii interstiţiale uitate brutal sau ignorate de civilizaţie, în care toate conceptele de amenajare a teritoriului s-au încăpăţânat să rămână literă moartă. Politicile publice de după 1989 nu au reuşit decât să îngroape definitiv firavele urme ale dezvoltării din deceniile 7-8, care aici însemnau un CUASC, o fermă zootehnică, o livadă, o şcoală şi un dispensar pentru fiecare sat. Exodul rural a adâncit criza profundă a acestor locuri, care au devenit treptat doar spaţii de tranzit, încărcate simplist şi injust cu apelative specifice mahalalelor de la marginea marilor oraşe. Sărăcie. Ignoranţă. Puturoşenie. Prostie. Alcoolism. Insecuritate. Da, există ca peste tot în România. Să nu uităm însă cauzele care au condus la această tragică realitate, existentă în parametri apropiaţi doar în câteva regiuni ale ţării. Dacă nu reuşim să înţelegem îi transformăm pe toţi în nişte proscrişi, buni doar de arătat cu degetul.

     Zâmbetul amar al femeii din imaginea surprinsă acum câteva zile la marginea unui sat  pliat către sine, cred că reprezintă fizionomia condensată a trăirii şi locuirii de pe aceste meleaguri. O fizionomie atemporală din care nu a dispărut încă speranţa. Nu o speranţă deşartă, ci una izvorâtă poate din singura lumină pe care o are: cei trei copii care învaţă într-o şcoală primară cât o cutie de chibrituri. Erau printre cei mai frumoşi copii pe care i-am văzut vreodată, chiar dacă tremurau de frig sub câteva hăinuţe peticite, care au aparţinut pe vremuri fraţilor mai mari. Ei nu au nicio vină. Măcar pentru ei societatea ar putea încerca să aducă aceste locuri mai aproape de o minimă perspectivă pentru un trai uman. Altfel, s-ar putea să ne trezim mai târziu cu o parte a acelor apelative întoarse către noi, venind din partea viitorilor adulţi. Şi atunci noi vom scruta orizonturile de peste Siret, fără posibilitate de a mai schimba, fie şi din aroganţa aerului nostru de orăşean, o simplă vorbă de bineţe.

Ruralul băcăuan, prin obiectivul aparatului foto

      Nu rataţi expoziţia fotografică de mâine, 28 aprilie 2011, în care doi fotografi profesionişti au suprins cu talent realităţile nu tocmai roz din Podişul Bârladului.

Podu Turcului şi PATN: universuri paralele

      De la Bucureşti o nouă veste pe care o putem cataloga ca vizionară. A fost aprobată desfiinţarea Judecătoriei Podu Turcului, alături de alte 14 judecătorii din ţară, precum şi a parchetelor de pe lângă acestea. Explicaţia oficială: volum mic de activitate, care ar necesita eficientizarea instanţelor judecătoreşti.  Va urma o rearondare a localităţilor către Bacău, determinând într-o măsură şi mai mare aglomerarea instanţelor din municipiul reşedinţă de judeţ. În felul acesta locuitorii din sud-estul judeţului vor fi nevoiţi să bată cale lungă pentru rezolvarea şi celor mai simple probleme juridice, după principiul selecţiei naturale:”cine doreşte să vină în Bacău vine, cine nu, nu”.

     Dincolo de acest major disconfort creat populaţiei din zonă, se ignoră, în opinia mea, orice încercare coerentă de susţinere a zonelor rurale defavorizate. În Legea  nr. 351 din 6 iulie 2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului naţional  (PATN) -  Secţiunea a IV-a - Reţeaua de localităţi, zona Podu Turcului este încadrată, alături de alte 16 regiuni, în categoria zonelor „lipsite de oraşe pe o rază de circa 25 - 30 km, care necesită acţiuni prioritare pentru dezvoltarea de localităţi cu rol de servire intercomunală” (foto 1). 

În cazul nostru nu e vorba de 25-30 km, ci de 75- 80 km… Nu mai puţin de 1340 kmp (o cincime din suprafaţa judeţului), 20 de comune cu 176 de sate, pentru care ar trebui luate măsuri susţinute pentru ieşirea din ruralismul atât de pronunţat. 

       În acelaşi plan de amenajare, cele mai multe din aceste comune sunt trecute, pe bună dreptate, în categoria celor cu deficit demografic („comune în care s-au produs scăderi accentuate de populaţie în perioada 1966-1998, necesitând acţiuni de sprijin şi revitalizare” – foto 2). 

   În condiţiile în care Podu Turcului încerca cu greu să suplinească rolul jucat de un centru urban polarizator, care să difuzeze cât de cât accesibilitate la servicii specifice oraşelor, acum este obligat să renunţe la una din cele trei funcţii de rang superior unei simple comune, funcţii care permiteau târgului să deservească, de bine de rău, satele din lungul Berheciului şi Zeletinului: funcţia sanitară (spitalul), funcţia culturală (liceul) şi funcţia administrativ-juridică (prin judecătoria din localitate, acum desfiinţată…). În aceste condiţii, orice demers privind dezvoltarea Colinelor Tutovei devine redundant. Ce mai contează că de câteva decenii bune, geografii au evidenţiat clar necesitatea susţinerii unui centru polarizator în regiune? Ce mai contează dacă o decizie de moment poate obtura o şansă cât de mică de a scoate aceste sate din promiscuitate? Mai contează că avem un plan de amenajare a teritoriului cu putere de lege, care (caz fericit acum) are şi o fundamentare ştiinţifică?