O
cutremurătoare rememorare a fracturii prin care Bacăul deceniilor comuniste va
disloca, mai timid la început, fără menajamente în cel mai scurt timp, ultimele
trăiri citadine ale târgului interbelic.
O pagină care a meritat transcrisă din preţiosul volum al regretatului Paul
Grigoriu, Anatomia unei străzi, volum
mult prea greu accesibil publicului băcăuan, datorită tirajului limitat de la
momentul publicării (1992, Casa editorială Odeon, Bucureşti). Drama unei străzi
(strada Armenească, astăzi Ioniţă Sandu
Sturza), disoluţia unei epoci, care, cel puţin ca fior literar, îmi aduce
aminte deopotrivă de Liviu Rebreaunu şi de Marin Preda…
"Toată lumea ştie, oricât ar părea de paradoxal acest lucru, atunci când vrei să
ridici o construcţie, trebuie, mai întâi, să sapi. Este exact ceea ce s-au
apucat să facă câteva zeci de muncitori pe şantierul nou înfiinţat. Au început
cu curtea bisericii. Pământ şi iar pământ, negru, untos, care lua apoi, în
camioane drumul exilului. Lăsând în urma lui un regret cât o groapă mare şi
adâncă ce, după o aranjare prealabilă, avea să primească botezul betonului...Astea
se petreceau deci în coasta dinspre stradă a bisericii.În coasta cealaltă se
găsea, vă spuneam, cimitirul. Nu ştiu ce a fost exact, poate o reţinere
temătoare a constructorilor: acolo, săpăturile au început mai târziu, mult mai
târziu, ne gândeam chiar că au abandonat ideea. De partea cealaltă, blocul, în
formă de L, era gata „la roşu”, iar aici, printre morminte uitate, nu se
petrecuse mai nimic. Existau, e drept, câteva stive ameninţătoare de scânduri
proaspăt geluite, dar atât...Până când...
„Ne scot morţii din pământ, domnule profesor, veniţi
degrabă, trebuie făcut ceva!” „Ah! Pas ça! Je ne l`aurais jamais cru!
Les vandales!”
Manuchian, băcanul, şi generalul Macoviţă, palizi amândoi ca sfânta indignare,
se răstesc aproape la tata, nu-i mai lasă nici o ieşire, aici nu mai e vorba de
nişte arbori nenorociţi, ci de rădăcinile - de os – ale comunităţii. Tata simte
că nu e cazul să mai spună ceva şi pleacă tăcut, flancat de cei doi, să
constate dezastrul. Ajung, E acolo toată lumea. Şi coana Repsimé, şi inginerul Risakievici,
chiar şi Gollav...Iacobaş, fratele avocatului, îşi agită disperat braţele şi nu
reuşeşte să articuleze nici o vorbă, deşi, sînt sigur, limba îi e încărcată de
blesteme. Cimitirul, fostul, definitiv fostul cimitir, e o prăpastie hâdă.
Muncitorii, absenţi acum, o decenţă absolut firească i-a alungat de acolo, au
strâns într-un colţ, la umbra ultimului prun rămas în picioare, osemintele pe
care le-au scos din măruntaiele ţărânei.
Un femur, o tigvă
resemnată şi ştirbă, sute de falange, coaste, omoplaţi, bucăţi putrezite de
lemn, câteva tichii de catifea miraculos conservate, păr, şuviţe de toate
culorile, albe mai ales. Nu vorbeşte nimeni. Ce să spui, cui să spui? Ce să faci, cum sp faci?
Cineva, nu mai ştiu cine, amintirea este oarbă, a adus din biserică lumânări. Fiecare
primeşte câte una. Chiar şi noi, cei mici. Le-am aprins, când oare, unul de la
celălalt şi le-am înfipt, ca la poruncă, în pământul răvăşit. Mă apropii ca un
somnambul de tata. Am, pentru prima oară în viaţă, conştiinţa dureroasă a
sângelui care-mi curge în vine. Iau mâna tatei: e rece şi indiferentă, ca de
gheaţă. Mi-e frică, mă doare ceva, oare ce, îmi trebuie mâna asta, o strâng, o
las, o apuc din nou. Cât vom fi rămas acolo, privind fantomele trecutului
nostru, nu ştiu. După cum bu-mi mai revine în minte nici cine a dat semnalul de
plecare, dacă, cumva, acest semnal a fost dat de cineva. Drumul de la
eternitate până acasă a durat, decă-mi îngăduiţi acest joc de cuvinte macabru
în situaţia de faţă, o veşnicie. Mama ne aştepta la poartă, cu obrajii brăzdaţi
de grijă. În ziua aceea, în mod cu totul
excepţional, aveam mâncare. Două feluri: borş de găină şi, evident, pilaf.
Aveam şi desert: nişte struguri roşii şi, probabil, foarte dulci. Tata s-a
aşezat. Ne-am aşezat şi noi.
„Ăsta, măi femeie, e
parastasul unor vremi”
S-a ridicat, apoi. L-am urmat.
Mama, eu, soră-mea, frate-meu. Ăştia doi, fără să ştie de ce: erau prea mici.
Ne-am înghesuit pe banca de sub măr...
Târziu, foarte târziu, s-a auzit, ca un geamăt
neputincios, un zvon de clopot. Îl cunoşteam prea bine: era al bisericii
armeneşti. Când s-a potolit, nu ştiu. Pobabil atunci când trupul firav Iacobaş,
spânzurat de frânghia lui, a încetat să mai zvâcnească. ..
Presupun că tata a intuit
clipa aceea. Şi a cinstit-o cum a putut el mai bine, cu o lacrimă fierbinte şi
sărată din care am sorbit şi eu, şi poate, şi alţii, povestea asta..."
Ceea ce a rezistat tuturor imixtiunilor a
fost zona din faţa Prefecturii, acolo unde din primăvară până în toamnă vegheau
pleoştiţi în hârdaie câţiva palmieri. A fost şi a rămas un mister apariţia
acestor arbori exotici în oraşul dominat de castani. Cert este că odată cu
dispariţia atelierului de fotografii „Foto Marcel”, tinerii căsătoriţi se
pozau, ca amintire, în faţa acestor palmieri. Imaginea exotică făcea cât o călătorie
de nuntă." Eugen Uricaru - Centrul, în „Meridian 27”, nr.6/2006)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
