Au trecut mai bine de
cinci decenii de la frenezia care a cuprins un întreg oraş în cele patru zile de
manifestări dedicate omagierii poetului George Bacovia într-un prim festival
literar-artistic, adevărată sărbătoare la scară naţională fără echivalent până
astăzi. Între timp, silueta firavă a statuii dezvelite cu acel prilej a fost
înconjurată de clădiri impunătoare prin volumetrie, dar lipsite de spirit şi
svelteţe arhitecturală. Simbol şi reper identitar, statuia poetului condensează
Bacăul şi totodată radiază ceva din spiritul oraşului. Devenită o prezenţă
atemporală pentru generaţiile mai tinere, opera sculptorului Constantin Popovici
suscită în continuare interes nu doar printre turişti. Pentru toţi cei care vor
trece prin centru Bacăului, pasajele următoare pot fi de ajutor în descifrarea
unui monument cu totul aparte în peisajul urban românesc. Aceste pasaje publicate
„la cald”, cu prilejul zilelor bacoviene, sunt practic necunoscute marelui
public. Beneficiind de accesul pe o perioadă limitată la presa vremii, am
convingerea că aceste fragmente nu
acoperă decât o mică parte din publicistica dedicată evenimentului. Bucuria
descoperirii articol cu articol şi căutarea pasionantă pe firul timpului, până
la obârşie, constituie pentru un băcăuan care nu a trăit acele zile cu totul
deosebite, motiv de revelaţie, înţelegere şi apreciere a triadei poet –
monument – oraş, triadă etichetată astăzi superficial şi aseptic printr-o
adresă (Calea Mărăşeşti nr.1) şi o denumire convenţională. Lectură plăcută!
Vedem monumente. Sau privim monumente. Cel mai adesea trecem pe lângă ele. Trebuie să ne întrebăm însă dacă înţelegem semnificaţia lor sau mai exact dacă semnificaţia lor iniţială, conţinutul lor emoţional se mai transmit. Să facem cîteva delimitări. Sau mai exact să specificăm despre ce e vorba. Secolul XIX ne-a lăsat o moştenire care, paradoxal, nu s-a „devalorizat”, ba dimpotrivă. Incriminăm academismul acelor monumente pe care astăzi în parodie oricare tînăr ucenic în sculptură le-ar putea face. Un „domn” încremenit în una din acele poze pe care nu se poate să nu le cunoască oricine. Piciorul drept înainte şi cel stîng în spate (sau invers) sau poate mîna stîngă în veston şi dreapta înainte (sau invers) şi iată întregul repertoriu - sărac repertoriu! - de atitudini epuizate. Atitudini, aceasta spune totul. Şi întrucît spuneam că în parodie s-ar mai putea realiza aşa ceva, înseamnă că ne aflăm oarecum în faţa formelor goale, lipsite de seva unui conţinut. Prin faţa acestor monumente, trecem. Atîta tot. Uneori, aşa cum se întîmplă, rîdem amuzaţi de capriciile iernii sau primăverii, care adaugă putină materie vie acestor modificaţii. Ridiculizîndu-le. (Constantin Popovici, în Scînteia, 4 februarie 1968)
***
Mi-a spus cineva că Bacovia pe care l-am făcut are ceva de Hamlet. Şi asta m-a bucurat. M-a bucurat că în Bacovia al meu cineva a recunoscut existenţa Ia modul ei superior. Bacovia nu este o transcripţie; dacă cineva ar crede că sculptura lui Bacovia a luat naştere în mine ca formă, după lectura poeziilor lui, i-aş spune că se înşeală. Dacă ar fi fost aşa, sculptura lui Bacovia ar fi fost simplul rezultat al unei lecturi: un artificiu care adună în el o atitudine livrescă (dacă aşa ceva se mai poate numi atitudine), indiferent cît de adîncă, înaltă sau largă ar fi această atitudine. Pot spune că Bacovia mi-a apărut ca formă sculpturală, prin starea de poezie, şi nu prin lectura poeziei, şi asta cred eu că e o distincţie foarte importantă. De ce? Ca să întăresc ce am spus mai sus trebuie să adaug că atunci chiar cînd n-aş fi ştiut nimic despre Bacovia ca om, chiar dacă n-aş fi ştiut de loc cum arată, tot aşa l-aş fi făcut. Ba, dacă cineva mi-ar fi spus că Bacovia e gras, aş fi refuzat să cred şi aş fi continuat să mi-l închipui tot cum simţeam eu că trebuie sau merită să fie. Asta e un lucru care îmi spune - mai ales mie ca sculptor ce sînt - că expresia pe care o are omul, expresia mîinilor, a fiecărui gest, a mersului şi a ţinutei întregului corp nu este de loc întîmplătoare; că toată expresia fizică a omului este de natură spirituală. Deşi eu, în sculptura lui Bacovia, mi l-am închipuit pe Bacovia ca fiind un anumit tip de existenţă, ca pe o valoare de existenţă pe care cineva o trăieşte într-un fel anumit şi tot ce s-a născut ca formă în statuia lui Bacovia era absolut necesar legat de destinul spiritual al unui individ care are măsura vieţii. Toate aceste lucruri precise s-au trezit în mine de la sine - şi nu le-am vrut eu, eu numai le-am recunoscut şi m-am simţit dator să le explic. Dar dacă ele s-au trezit, şi s-ar fi trezit şi fără să ştiu despre Bacovia altceva decît că a scris versurile pe care eu le citisem, însemnează că izvorul care a dat viaţă statuii şi existenţei care este obligată să se trăiască pe sine în această statuie, că acest izvor este în poezia lui Bacovia. În poezie şi nu în lectura ei - adică în starea, şi nu în înregistrarea ei. Poezia lui Bacovia a devenit trupul meu; poezia s-a întîlnit în mine cu ceea ce mai exista acolo înăuntru, şi din întîlnirea asta s-a născut o stare de existenţă pe care eu o datorez acelei poezii. Memoria vieţii face ca artele să asculte de o singură muză. (Constantin Popovici, în România literară, anul IV, nr.49 (165), 2 decembrie 1971)
***
Cu alte cuvinte, asta-i singura statuie ce se putea ridica lui Bacovia, alta care să-l reprezinte pe el, în structura propriului său geniu şi fidelă cu dimensiunile sale sufleteşti, n-ar fi fost cu putinţă. Astfel oraşul Bacău, prin această simplă statuie aşezată în centrul existenţei sale cotidiene, se înscrie definitiv în spiritualitatea cea mai de sus a României (Laurenţiu Fulga, în Ateneu, 1971)
***
Constantin Popovici a reuşit în mod magistral să găsească un ţel central în care ideaţia şi figuraţia se grupează strălucit, dînd drept de viaţă realităţii figurate şi celei abstracte, trăsătură care a existat întotdeauna la operele de permanenţă. Poate că tocmai acest lucru contrariază pe privitor la prima vedere; oamenii au fost obişnuiţi cu opere mediocre în care predomină cînd fizionomia şi partea vestimentară, cînd reprezentarea schematică a unei idei abstracte. Dar acest şoc aparţine doar primului contact cu universul lucrării, apoi, artistul dialoghează liber cu privitorul pe coordonatele sale adînci. Acest fel de şoc s-a petrecut cu toate operele mari din istoria artelor. Acum nu mai înţelegem de ce contemporanii lui Michelangelo au fost şocaţi la primul lor contact cu David. Nu pot trece peste exemplara dăruire a lui Popovici pentru subiect, peste munca sa de a se apropia de singularitatea personalităţii lui Bacovia. Acest efort creator l-a dus la o structură deosebită a statuii aşezată printre oameni. Există o senzaţie minunată şi anume că Bacovia circulă în permanenţă prin oraşul său. (Sabin Bălaşa în Ateneu, 1971)
***
O statuie simbolică: la fel de originală şi de ciudată în oraşul Bacău, cum a fost existenţa poetului în acest oraş. Mai devreme sau mai tîrziu, statuia şi împrejurimile ei vor deveni un loc de pelerinaj. (Constantin Chiriţă, în Ateneu, 1971)
***
O statuie a lui Bacovia, operă a sculptorului Constantin Popovici, romantică întruchipare în bronz a modestiei ascete...(Ion Drăgănoiu, în „România liberă”, 3 oct. 1971)
***
Lucrul, însă, care de astă dată mi-a adus revelaţia totală a tragicului concert bacovian e capodopera sculptorului Constantin Popovici. Întregul geniu al poetului, de la mister la claritate, de la turburile depărtări de negru şi de plumb pînă la mirabilul mugur alb şi roz şi pur, pluteşte acum deasupra oraşului, plecînd mereu din bronzul verde-galben al statuii sale şi întorcându-se mereu la ea. E o magie modernă această statuie, prin care oamenii cetăţii s-au întîlnit cu poetul sau, mai exact, prin care poetul s-a întors la el acasă. Odată cu elogiul meritat de sculptor, aduc elogiul meu celor ce i-au înţeles magia şi i-au plantat statuia în inima cetăţii. (Ben Corlaciu, în Ateneu, 1971)
***
S-a dezvelit în centrul oraşului o statuie, unică de acest fel în ţară, şi printre puţinele statui cu adevărat moderne, dedicate unui poet. Aud că metafora pe care o întruchipează, nu este bine înţeleasă de toţi: nu e obligatoriu ca un gest spiritual să pătrundă dintr-o dată în conştiinţa fiecăruia. Destinul poeziei lui Bacovia a fost, asemenea destinului său ca persoană, unul vitreg: şi-a făcut loc greu, dar tot mai sigur, spre inima semenilor. Sînt încredinţat că tot aşa se va întîmpla şi cu bronzul cu care oraşul şi-a împodobit inima, dînd centrului urbanistic distincţie, nobleţe, patetism. (Vlad Sorianu, în Ateneu, 1971)
***
Fără să abuzeze de detalii care dăunează esenţializării,
sculptorul reuşeşte să surprindă profunzim ea meditaţiei, sentimentul
gravităţii şi însingurării, autenticitatea vieţii interioare. (...) Lucrarea,
şocant de originală, stîrneşte, din chiar clipa dezvelirii,dispute aprinse,
concetăţenii poetului şi vizitatorii urbei în care el a trăit şi a creat cea mai
mare parte a operei sale, împărţindu-se în două tabere: deoparte, detractorii
furibunzi ce se aşteptau la un Bacovia cu toţi nasturii la sacou încheiaţi, aşezat
pe un soclu de o stupidă banalitate şi, evident, cu inscripţia poleită cu bronz
auriu; de cealaltă parte, admiratorii extaziaţi de statuia îndrăzneţ concepută,
menită să omagieze în veac memoria marelui dispărut. (...)...ideea cardinală a
artistului de a sugera, prin implantarea poetului pe o platformă din plăci de
travertin nu mai înaltă de 40 cm, aducerea sa din somnul morţii pentru a fi
restituit celor de o fiinţă cu el fără să-şi piardă izolarea, nu este subliniată
cu suficientă pregnanţă. Tratată simplu, în forme rugoase şi înălţată la
proporţii impresionante (3,5 m), statuia se desfăşoară frumos în spaţiu, cu un
desen inspirat şi pur, înfăţişîndu-l pe poet cu capul aplecat, cu un aer adînc
meditativ, dar şi cu obstinaţia de a-şi îndura, neînfrînt, calvarul. Şi dincolo
de orice îndoială, ea denotă prin compoziţie şi construcţie mai mult decît imaginaţie
şi meşteşug: o anumită febră şi o trăire în adîncime a modelului, dacă nu cumva
chiar o proiecţie din lăuntru în afară a unei stări similare de existenţă.
(Grigore V. Coban, în Ateneu, 1972)
