Magnolia lui Bacovia în pericol...

Un semnal de alarmă: magnolia lui Bacovia suferă. Dacă nu avem grijă, în 2-3 ani o putem pierde...Avem specialiști silvici, există horticultori pricepuți, Bacăul are un muzeu de științele naturii, cineva ar putea salva acest arbore-reper. Poate este nevoie de un simplu tratament foliar, poate se impun lucrări mai complexe. O expertiză este cât se poate de necesară. Să nu uităm că acest exemplar este declarat monument al naturii, să nu uităm de bucuria oferită cu generozitate băcăuanilor în fiecare primavară!

Panta Rhei

   Fuge nerăbdător spre fântâna arteziană, ignorând strigatele părinților. Zâmbești, intuind urmările. Cu o bucurie uriașă, gâgâlicea își mută degețelele pe deasupra jeturilor de apă, chicotind. Surprinzi momentul și transformi imaginea în tonuri de alb și negru, sub cine știe ce impuls proustian. Ai reușit teleportarea, coborând în timp mai bine de patru decenii...Copilăria este inima tuturor vârstelor, ne reamintește Lucian Blaga.

Trandafir de la Bacău...

Undeva, prin oraş...

Aproape de km zero. O întâlnire care m-a făcut să-mi propun odată și-odată să scriu un mic eseu despre farmecul unor străduțe din orașul mai puțin vizibil. Tăcute oaze efemere care mai rezistă timpului, palimpseste abia vizibile, destine care se sting încetul cu încetul. Frânturi din memoria urbei, precum o pagină din Eliade...Oameni, locuri, istorii nescrise. Le mai vedem, astăzi, în tăvălugul vanitătilor noastre?

"Trăim într-o lume care se schimbă din ce în ce mai rapid, de multe ori fără acordul, fără participarea şi chiar fără informarea noastră. A privi mai atent la oraşul în care locuim – pentru a încerca să-l descoperim şi să ne punem amprenta asupra felului în care se dezvoltă - devine aproape o datorie a fiecăruia dintre noi." (Miruna Tîrcă)

Foto inedit: Liviu Rebreanu la mormântul fratelui său, Emil Rebreanu (Palanca, jud. Bacău)

        Scriitorul incepuse deja sa scrie la romanul Padurea Spanzuratilor, dar inspiratia nu voia sa vina: “Ma inversunam in fiecare noapte si lucrul era in zadar. S-a intamplat atunci ca fratele sau, ofiter artilerist in armata austriaca, sa vrea sa dezerteze si sa treaca de partea armatei romane. A fost prins si spanzurat. Nu se stia insa localitatea unde a fost spanzurat si niciun amanunt in plus. La un moment dat Liviu Rebreanu a inceput sa auda batai usoare in geam: “Nu era nimeni si nimic”…

    "... acel frate al meu, student devenit ofiţer artilerist în armata austriacă, adus să lupte pe frontul românesc împotriva românilor, a încercat să treacă la români; a fost însă prins, condamnat şi executat prin ştreang/.../Nu se ştia nici localitatea unde a fost executat, necum împrejurările sau oarecari amănunte....

       A trebuit să mai treacă cîteva luni pînă ce am putut descoperi aproximativ regiunea unde s-a întîmplat tragedia aceasta a unui tînăr de 22 de ani. Intre timp isprăvisem transcrierea lui Ion şi acum, în toate nopţile, în faţa biroului, mă zbuciumam cu Pădurea Spînzuraţilor

       Mă înverşunam în fiecare noapte şi lucrul era în zadar. In schimb, în vreme ce scriam, în liniştea apăsată, am început să percep nişte bătăi uşoare în fereastra mea, delicate ca ale unor degete imateriale. Deschideam, cercetam întunericul... Nu era nimeni şi nimic. Cînd însă bătăile acestea misterioase s-au repetat nopţi de-a rîndul, insistent - fiindcă sînt, repet, credincios şi superstiţios - mi-am zis că nu poate fi decît sufletul fratelui meu, care cere îngrijirea creştinească ce nu i-a fost desigur acordată. Si atunci am pornit să caut şi să găsesc negreşit, orice ar fi, mormîntul fratelui spînzurat", a scris Rebreanu.

 Cautarea nu a fost usoara. "Si, după multe cercetări şi destule peripeţii, l-am descoperit în sfîrşit la Ghimeş, într-o livadă, la marginea fostei frontiere. Locul nu era nici măcar însemnat. De-abia cu ajutorul groparului din sat am putut stabili unde a fost executat şi îngropat. Am fost în casa primarului de pe vremuri, unde a fost judecat şi osîndit. Am fost în odăiţa unde şi-a petrecut ultimele ceasuri şi de unde a plecat la supliciul suprem. Am trecut în satul vecin, Făget, unde a avut ultima reşedinţă. Am cunoscut pe preotul român care-i fusese prieten, dar care n-a fost admis să-l însoţească la moarte.

     Am vorbit cu o fată de ţăran, sprintenă, frumuşică, la care am găsit cîteva răvăşele de-ale lui. Primarul mi-a dăruit şapca lui fără cozoroc pe care a trebuit s-o schimbe cu o pălărie civilă cînd a pornit pe ultimu-i drum pămîntesc...L-am dezgropat apoi şi osemintele le-am mutat dincoace de pîrîul care fusese graniţă, pe pămîntul vechi românesc, aşa cum ceruse el în ultimele momente şi cum nu i se admisese. Si de-atunci am putut scrie liniştit Pădurea Spînzuraţilor..."(Liviu Rebreanu/ Mărturisiri, 1939).

Sursa: Garda Neamului

Insula de agrement...încotro?

Două imagini satelitare la 5 ani diferenţă (2014 vs 2019, sursa: Google Earth Pro). Concluziile le trageţi dumneavoastră...

Plouă, plouă, plouă...

22 martie: Ziua Parcului "Cancicov" (o ediţie mai tristă)

  Parcul nostru a trăit multe. Oraşul nostru a trecut prin multe: incendii, inundaţii, molime, cutremure, tancuri, foamete, sărăcie...Dar întotdeauna a apărut Soarele. Sunt convins că la cea de a patra ediţie a zilei parcului, vom putea să ne bucurăm din nou de verdele primăverii...

„Oraşul nu este numai un depozit al plăcerilor. Este scena pe care ne purtăm bătăliile, pe care ne trăim drama propriilor existenţe. Ne poate potenţa sau diminua abilitatea de a face faţă provocărilor zilnice. Ne poate răpi autonomia sau ne poate oferi libertatea de a prospera. Ne poate oferi un mediu în care să navigăm sau poate crea o serie de obstacole de netrecut care ne surmenează zilnic. Oraşul bun ar trebui să fie evaluat nu numai prin prisma distracţiei şi a oportunităţilor, ci şi prin felul în care afectează drama de zi cu zi a supravieţuirii, muncii şi sensului existenţial”

 (Charles Montgomery, Oraşul fericit, Igloo Media, Bucureşti, 2017)

Vezi şi: Patrimoniul verde: Parcul "Cancicov" din Bacău

Ne vedem în parc?

Ziua Parcului Cancicov 2019

Printre blocuri

         De câteva ori pe an mă las dus de impulsul de a face un mic ocol faţă de trasee obişnuite. Cred că se întâmplă mai des primăvara, atunci când miile de toporaşi transmit în aer acel parfum unic, delicat şi persistent. E undeva între nişte blocuri care te feresc rapid de zgomotul oraşului, unde liniştea pare cuvântul de ordine pentru vreo câteva sute de paşi, prea puţine totuşi pentru a-ţi putea ordona gândurile zilei. De multe ori am avut senzaţia că aici timpul curge altfel, poate şi datorită unor nostalgii proustiene. Printre faţadele îmbătrânite, care nu prea mai amintesc de elitismul şi jovialitatea altor vremuri, ştii însă că vei avea parte de multe surprize. Poate explozia unui zarzăr. Poate o magnolie înflorită prematur. Poate silueta unui nuc bătrân. Dar cel mai mult te surprind persistenţa unor rămăşiţe de viaţă comunitară greu de înţeles pentru modernitatea citadină. Rânduri de narcise plantate cu grijă la o margine de bloc. Flori udate cu cana. Câţiva puieţi de arbori care deja au prins puteri. Un geam de demisol cu ghivece vesele. O crăticioară pusă la răcit pe un pervaz. Rufe puse la uscat printre copaci, demonstrând că totuşi prezenţa umană este coerentă. O scară de bloc amenajată la intrare cu jardiniere înflorite.Totul dă impresia de univers aparte, atipic, care încearcă să îşi păstreze un echilibru printre legile fizicii. Fragilitatea pare uneori cuvântul de ordine. Sau poate contrastul. Urme de arbori dispăruţi (tot mai multe) şi voioşia părăluţelor sau a viorelor. Aleile pustii şi mirosul apetisant de tocaniţă care rezbate după un geam întredeschis doar pentru două degete. O veche perdea cu dantelă scrobită şi routerul de la intrarea în bloc. O bancă scorojită, o pompă funcţională şi după trei decenii, al cărui scârţâit nu poate acoperi melodia unui telefon mobil din apropiere. Flori vs peturi sau doze de bere aruncate ici şi colo. Curios, nimic nu pare a disipa atmosfera cu aer uşor vetust. Da, cred că şi liniştea poate îmbătrâni interstiţial în mâna asta de blocuri. Numai că aici, ea îşi păstrează un aer aristocratic. La o grădină de bloc, o mamă şi fiica ei pregăteau ieri un mic strat pentru câteva primule care aşteptau cuminţi să fie plantate. De la scara vecină, o bătrână în cârje coboară cu greu cele câteva trepte, făcând semn fetei să vină pentru a-i da o pereche de mănuşi pentru grădinărit. Îi zămbeste şi o încurajează să continue. În nebunia acestor zile în care isteria coronavirusului pare să cuprindă oraşul, scena cu pricina pare a fi ruptă dintr-un film alb-negru. Printre faţade scorojite, într-un mic colţ de cartier îmbătrânit şi depopulat, omenia nu moare.

     Privesc lung la toporaşi şi ies dintre blocuri. La prima intersecţie, doi tineri nervoşi se apleacă sub greutatea sacoşelor, înjurând de mama focului...

Plumb(i)

"E un domn Bacovia din târgul acesta
descumpănit
care vine și pleacă
și n-a mai murit"

(Dan Petrușcă - Vremuri în amestec)

Locuri de condensare: monumentul de for public "România Biruitoare" din Parcul Catedralei (Bacău)

     Într-un spațiu urban atât de heteroclit, monumentele de for public și-au găsit cu mare greutate locul în centrul Moldovei. George Bacovia (1971), Ștefan cel Mare (1997), Vasile Alecsandri (2003), Vasile Pârvan și Alexandru cel Bun (1998) sunt singurele simboluri identitare care aduc suflu în volumetria amorfului mediu construit. De mâine, Bacăul se va îmbogăți cu o lucrare de artă monumentală. O lucrare aparte, în opinia mea, dincolo de semnificațiile istorice ale vajnicului Centenar. Gratie viziunii sculptorului Radu Ciobanu, cuplul regal Ferdinand și Maria este adus printre noi, alături de noi. Atunci când statuile coboară de pe soclu, răceala, sobrietatea și barierele dispar, spațiul se umanizează și devine un loc de condensare citadină. Da, știu, mai avem nevoie de multe și necesare update-uri edilitar-urbanistice: apă, spatii verzi, străzi, sisteme smart de mobilitate etc. Cu toții ni le dorim. Vor veni odată și-odată. Pe acest chinuitor traseu al evoluției urbane, avem mare nevoie să ne proiectăm orașul mai mult ca o destinație și mai puțin ca o intersecție. Paradoxal, chiar și niște "simple" statui pot contribui, în timp, la această schimbare de optică. Clișeele bacoviene trebuie să rămână în cronicile altor timpuri. Dacă nu pentru noi, măcar pentru cei care ne vor urma, plantând flori peste sicriele de plumb...

Belvedere de Slănic-Moldova: o imersie tonică în verdele Munţilor Nemira

       Sunt convins că puţini vizitatori ai staţiunii Slănic-Moldova cunosc un traseu foarte frumos, accesibil pentru mai toţi iubitorii de verde ionizat, care se finalizează printr-o foarte frumoasă imagine panoramică a Perlei Moldovei. Recunosc, până mai ieri acest traseu era şi pentru mine doar un rând lacunar dintr-un vechi ghid al Munţilor Nemira. Curiozitatea a fost aprinsă de două cărţi poştale din perioada comunistă:

     Foarte interesant, nu-i aşa? Mai ales că din vatra staţiunii nu se observă nici un gol de vegetaţie sau o înălţime dominantă de unde poţi avea - cu un efort redus - o asemenea perspectivă...

      Surpriza a venit de la traseul marcat cu cerc roşu care ajunge pe platoul de sub Vf. Cerbu (886 m). Mica excursie pleacă din dreptul Hotelului "Dobru", este foarte bine semnalizat (felicitări pasionaţilor de la Salvamont pentru activitatea din ultimii ani!), are cca 1 km lungime, 110 m diferenţă de nivel şi atinge o altitudine maximă de 599 m. Vom intra într-o frumoasă pădure de amestec (fag - conifere) cu numeroase exemplare impunătoare, poteca lată şi panta uşoară permiţându-ne să admirăm fără mari eforturi versanţii Nemirei. 

După doar 30-40 de minute ajungem la micul platou descoperit în cărţile poştale, efortul fiind răsplătit pe deplin de priveliştea oferită spre centrul staţiunii:

    O mică excursie reconfortantă care îmi aduce aminte de asemănarea cu traseul spre Turnul "Apor" din Băile Tuşnad. Pentru a ieşi în avantaj, traseul nostru are însă nevoie de o mai bună semnalizare la nivelul întregii staţiuni, promovare imagistică, amenajarea vegetaţiei din zona platoului (inclusiv eliminarea vegetaţiei invazive care obturează vederea), accentuarea beneficiilor turismului montan şi a traseelor din împrejurimile staţiunii în materialele de promovare existente la nivelul unităţlor hoteliere, şi desigur, punerea în valoare a platoului prin câteva investiţii care nu necesită costuri ridicate (iluminat nocturn, mobilier urban, parapeţi de protecţie, poate chiar o platformă pentru observaţii şi fotografii...). Sunt doar câteva posibilităţi la îndemână care pot creşte atractivitatea acestui frumos traseu şi pot oferi turistului experienţe noi pe lângă clasicele plimbări în parcul central şi în zona izvoarelor. Nu pun la socoteală traseul "300 de scări" de care a auzit toată lumea, dar explorat de prea puţini...

Pentru a putea vizualiza mai bine traseul vă ofer o prelucrare GPS:

Parcul Cancicov: 2005 vs 2016.

Un ortofotoplan (2005) şi o imagine satelitară (2016) care indică degradarea vizibilă din punct de vedere cantitativ a vegetaţiei din Parcul Cancicov....S.O.S.!

 Anul 2005 

Anul 2016

În parcul primilor paşi...

Prin parcul în care mii şi mii de băcăuani au făcut primii paşi...

Locuri magice: Tescani, oaza lui George Enescu

“Nu, n-am părăsit dealurile, văile şi pădurile Moldovei. Nici murmurul izvoarelor, nici ciripitul păsărilor. Le-am luat cu mine şi le aud cântând în inima mea." (George Enescu)

Confluenţele Bacăului

        Limpedea, Negel, Trebeş, Bârnat: hidronime ale unei reţele de afluenţi secundari aproape necunoscuţi astăzi marelui public. Surse de emoţii aduse fecvent băcăuanilor în secolele trecute, prin impulsivitatea inundaţiilor, firicelele de apă au ajuns astăzi să fie total ignorate, ascunzându-se parcă într-un ţesut urban care păstrează, din păcate, nedorite angoase hidrologice. Întoarcerea cu spatele la apă (inclusiv la apa care a generat coagularea vieţii urbane în această parte a Moldovei: Bistriţa), trimiterea în "spatele curţii" a acestor elemente valoroase pentru o posibilă şi necesară reţea verde - albastră băcăuană, reprezintă o realitate evidentă a deciziilor luate în ultimele şapte decenii de sistematizare a intravilanului.  O mână de pescari şi câţiva curioşi mai ajung din când în când prin zonă.  Indiferenţa, ignoranţa şi uneori chiar rea-voinţa completează cercul vicios al unei stări de fapt nedemne de un secol XXI, în care orice element natural este valorizat ecologic, urbanistic, estetic, peisagistic, turistic...

Vezi şi: Expediţie pe Negel

Despre polderele băcăuane

Reconstituiri 3D: Cetatea Rákóczi

O foarte interesantă reconstituire cinematică 3D a Cetăţii Rakoczi - click aici.
Vezi şi: Trecător prin judeţ: Cetatea Rakoczi

Colosul din...albia Bistriţei

Râul din spatele oraşului...

    Să tot fie vreo 15 ani de când tot vorbesc pe diverse canale tradiţionale (articole, studii, simpozioane) sau moderne (blog, FB) de importanţa Bistriţei pentru Bacău.  Nu îmi doresc să mai aştept încă pe atât pentru a vedea o infrastructură verde - albastră purtată cu mândrie în piept de oraş. Deocamdată am rămas tot la la stadiul pârâului din spatele curţii, acolo unde aruncă ţăranul lăturile şi unde vin găinile să scormonească printre buruieni...

Dileme citadine de ieri şi de azi

  Exemplul cel mai la îndemână pe care îl am. De peste patru ani există aceasta situaţie “fără rezolvare". Mă întreb: ai nevoie de un buget gigantic pentru a remedia lucrurile? Ai nevoie de o anumită culoare politică sau de cine ştie ce alianţe şi convenţii? Ai nevoie de strategii şi studii de fundamentare? Ai nevoie de orgolii şi servituţi? Ai nevoie de un consens naţional sfinţit de un sobor de preoți? Ai nevoie de campanii electorale şi de niste alegeri victorioase? Ai nevoie de doctrine? Ai nevoie de viziune? Ai nevoie de noile tehnologii? Nu, nu cred. Lucrurile sunt mult mai simple: ai nevoie să ÎȚI PESE cu adevarat de oraşul tău! Nu credeţi?