Dimineaţă de iulie

Dimineaţă de iulie, în faţa unei intrări din Parcul „Cancicov”. Dintr-un microbuz marcat cu tăbliţă de Buhuşi, câteva mâini dibace ajută la coborâre. Dexteritatea însoţitorilor determină ca mica alee pietonală să fie brusc animată. Probabil nu sunt la primul "desant" de acest fel. Totul se petrece într-o tăcere în care doar scârţâitul unui scaun cu rotile şi freamătul câtorva guguştiucilor te absolvă de gândul fugar transmis de cine ştie ce scenariu dramatic hollywoodian. Să fie mai mult de o duzină de suflete transfigurate de bătrâneţe, de boală, de neputinţă fizică. Bastonul, cadrul metalic, cârja cu sprijin subaxial, scaunul rulant nu mai reprezintă simple accesorii, părând a fi mai degrabă vechi prieteni. Cele câteva bănci sunt treptat ocupate după ce grimasele de durere sau oftaturile prelungi destăinuie oboseala trupurilor dar şi mulţumirea de a respira într-o oază verde. Un melanj greu definibil de stări se întinde interstiţial în micul spaţiu de relaxare. Împăcare, nemulţumire, speranţă, oboseală, angoasă, seninătate, posomorâre, zâmbet, durere, tristeţe, contemplare, indiferenţă, somnolenţă, izolare, singurătate, mulţumire...Un fotograf ar fi putut poate sintetiza artistic momentul prin eliminarea şocului afectiv. Pentru un trecător grăbit,  dar nu imun în faţa unor dileme axiologice, developarea momentului impune reglarea prelungită a unor resorturi sufleteşti, mai ceva decât setările unei camere fotografice. Starea de bătrâneţe în România are o sensibilitate ISO greu de suportat...

Câţiva metri mai departe, dincolo de bariera verde a parcului, pe un colţ de clădire, o mască zâmbeşte hâd. Sau poate doar hâtru, nu îmi dau seama pe moment. Carpe diem? Memento mori? Panem et circenses?

           Şontâc-şontâc, o dimineaţă de iulie se scurge...