Trandafirul

 Copil fiind, i-am detestat. Pentru că aveau țepi înfricoșători. Pentru că aveau o vitalitate plictisitoare, chiar și aduși de peste dealuri, îndurând tăcuți, în sacoșă, praful navetei făcute de părinți. Pentru că mie îmi revenea misiunea ingrată de a schimba apa din vaze. Pentru că aveam impresia că nu se pot compara cu garoafele și freziile ce ornau, invariabil,  momentele deosebite din viața adulților din primul meu deceniu de viață. Compensator, odată cu trecerea timpului, trandafirii mi-au devenit buni prieteni. Pentru noblețe și paleta nemărginită de culori. Pentru altruismul lor, cerând atât de puțin, dar oferind cu generozitate atât de mult. Pentru că pot înfrumuseța orice loc, oricând. Pentru că pot fi prinț (trandafirul japonez) sau cerșetor (măceșul). Pentru dulceața petalelor din borcanele păstrate cu grijă pentru nepot. Pentru tenacitatea lor de a înflori iar și iar, cu un optimism aparte. Pentru că au fost primele flori plantate într-un colț de curte. Pentru amintiri purtate prin roua dimineților de iunie. Și pentru că de fiecare dată când intru într-un cimitir plin de trandafiri înfloriți, curgerea timpului nu mai pare chiar atât de înfricoșătoare.