Perfect days ...

 Komorebi nu este doar un fenomen vizual, ci o stare de spirit surprinsă într-un film excepțional, descoperit recent. Pentru unii, vizionarea celor două ore poate fi o probă de răbdare între două căscături. Nu-i condamn absolut deloc. Probabil că așa aș fi reacționat și eu acum vreo douăzeci de ani. Evoluția profesională, hobby-urile și, nu în ultimul rând, dinamica unei societăți tot mai disfuncționale m-au făcut să privesc altfel lumea. Iar acest „Perfect Days” (apărut în 2023, descoperit abia acum, printr-un noroc orb) este un film despre cum să privești – copaci, lumină, umbre, oameni, timp...

Trecutul, care există doar ca rezonanță, wabi-sabi și estetica incompletului, relația interumană, care există tocmai în absență și efemeritate, sunt doar câteva chei de lectură într-un fluviu meditativ, o întreagă poetică pe care aș rezuma-o, pe moment, la bucuria clipei. Frumusețea ca ceva care nu se posedă, ci se primește cu atenție. Pentru că, nu-i așa, fiecare zi este unică tocmai pentru că lumina nu cade niciodată la fel de două ori.

Poate și din această cauză, aflat încă sub imperiul filmului, am întârziat astăzi, deși m-am trezit (iarăși) enervant de devreme. Un cer estetic, câteva inflorescențe în devenire, o ramură fotogenică, chiar zgomotul lăsat de mătura unui lucrător stradal m-au făcut să zâmbesc tainic, sub acordurile Ninei Simone, „Feeling Good”... Mărind pasul, mi-am adus aminte de un pasaj dintr-un eseu drag, marca Andrei Pleșu: Se poate trăi. Se poate trăi bine. Se poate (încă) trăi frumos.

Perfect morning. Nothing Else Matters.