Iscălituri prin Slănicul de acum un secol...

Când vă veţi plimba prin parcul izvoarelor minerale din Slănic-Moldova, aruncând priviri neatente peste urmele lăsate de înaintaşi, merită să vă aduceţi aminte de acest articol publicat acum 121 de ani...

Iscăliturile şi Slănicul. O notă caracteristică a staţiunilor noastre climaterice şi balneare e desigur obiceiul iscăliturilor, scrijiliturilor şi săpăturilor pe arbori, pe poduri, pe stînci, pe stîlpii chioșcurilor etc etc. Aseminea, iscălituri întîlneşti pe stînci ameninţătoare, aproape inaccesibile, pe marginea unei prăpăstii întunecate, într-un desiș de brazi pierdut în departarea munţilor, pe bolovanii unui izvor tăinuit, pe scoarța. unui brad dintr'o vale spăimoasă despicată în inima muntilor...

Deşi acest obicei găseşte dezaprobarea multora, şi în special a scriitorilor cari întîlnesc un fericit prilej să exhibeze tirade fulgerătoare asupra vanităţii şi prostiei (zic ei!) omeneşti, şi să creieze momente psihologice tot așa de pretenţioase şi tot atita de înalte ca şi vederile lor, totuşi de acord cu cea mai mare parte dintre cetitori, vroim să vedem numai partea poetică ce caracterizază această inclinaţiune spontană a omului..

Adeseori după ani îndelungaţi te reîntorci în locurile pe care le-ai vizitat în tinerețe. Cine ar putea tăgădui duioşia ce o simţi cind întîlnești numele unui prieten la care poate nu te mai gîndeai, care poate a părăsit lumea aceasta, uitat de mult? Cîte amintiri nu-ţi evocă acest mic semn ce a cetluit o clipă din viața aceasta etern curgătoare? Poate întîlnești şi numele tău printre altele prietenoase. Îţi revine în minte atunci, vremea aceea cu toate iluziile şi decepţiile ei, cu toate speranţele ei poate îndeplinite acuma, cu idealurile ei... Le revezi o clipă cu gîndul aşa cum erai, așa cum era pe atunci, ai învins legea asta fatală a clipelor care nu se mai întorc, a clipelor care-ţi rod inima şi sufletul cu nepasare crudă... Simţi plăcerea duioasă, senină şi înălțătoare a omului ce a întrezărit măreţia sublimă a nemurirei, cugeți, devii parcă bun şi mai îngăduitor pentru meschinăriile vieţii, mai generos, te regenerezi într'adevăr...

De aceea găsim că tiradele mîndre ale scriitorilor împotriva acestor simbole inocente, împotriva acestor cristalizări de clipe din viaţă nu numai că sunt nedrepte, dar mărturisesc o lipsă complectă de simţ şi de pătrundere sufletească.

Articol publicat la rubrica Fugitive  în săptămânalul Curierul Slănicului, 30 iulie 1904