Bacăul sub parastasul unor vremi...

O cutremurătoare rememorare a fracturii prin care Bacăul deceniilor comuniste va disloca, mai timid la început, fără menajamente în cel mai scurt timp, ultimele trăiri  citadine ale târgului interbelic. O pagină care a meritat transcrisă din preţiosul volum al regretatului Paul Grigoriu, Anatomia unei străzi, volum mult prea greu accesibil publicului băcăuan, datorită tirajului limitat de la momentul publicării (1992, Casa editorială Odeon, Bucureşti). Drama unei străzi (strada Armenească, astăzi  Ioniţă Sandu Sturza), disoluţia unei epoci, care, cel puţin ca fior literar, îmi aduce aminte deopotrivă de Liviu Rebreaunu şi de Marin Preda…

"Toată lumea ştie, oricât ar părea de paradoxal acest lucru, atunci când vrei să ridici o construcţie, trebuie, mai întâi, să sapi. Este exact ceea ce s-au apucat să facă câteva zeci de muncitori pe şantierul nou înfiinţat. Au început cu curtea bisericii. Pământ şi iar pământ, negru, untos, care lua apoi, în camioane drumul exilului. Lăsând în urma lui un regret cât o groapă mare şi adâncă ce, după o aranjare prealabilă, avea să primească botezul betonului...Astea se petreceau deci în coasta dinspre stradă a bisericii.În coasta cealaltă se găsea, vă spuneam, cimitirul. Nu ştiu ce a fost exact, poate o reţinere temătoare a constructorilor: acolo, săpăturile au început mai târziu, mult mai târziu, ne gândeam chiar că au abandonat ideea. De partea cealaltă, blocul, în formă de L, era gata „la roşu”, iar aici, printre morminte uitate, nu se petrecuse mai nimic. Existau, e drept, câteva stive ameninţătoare de scânduri proaspăt geluite, dar atât...Până când...

„Ne scot morţii din pământ, domnule profesor, veniţi degrabă, trebuie făcut ceva!” „Ah! Pas ça! Je ne l`aurais jamais cru! Les vandales!”

Manuchian, băcanul, şi generalul Macoviţă, palizi amândoi ca sfânta indignare, se răstesc aproape la tata, nu-i mai lasă nici o ieşire, aici nu mai e vorba de nişte arbori nenorociţi, ci de rădăcinile - de os – ale comunităţii. Tata simte că nu e cazul să mai spună ceva şi pleacă tăcut, flancat de cei doi, să constate dezastrul. Ajung, E acolo toată lumea. Şi coana Repsimé, şi inginerul Risakievici, chiar şi Gollav...Iacobaş, fratele avocatului, îşi agită disperat braţele şi nu reuşeşte să articuleze nici o vorbă, deşi, sînt sigur, limba îi e încărcată de blesteme. Cimitirul, fostul, definitiv fostul cimitir, e o prăpastie hâdă. Muncitorii, absenţi acum, o decenţă absolut firească i-a alungat de acolo, au strâns într-un colţ, la umbra ultimului prun rămas în picioare, osemintele pe care le-au scos din măruntaiele ţărânei.

            Un femur, o tigvă resemnată şi ştirbă, sute de falange, coaste, omoplaţi, bucăţi putrezite de lemn, câteva tichii de catifea miraculos conservate, păr, şuviţe de toate culorile, albe mai ales. Nu vorbeşte nimeni. Ce să spui, cui să spui? Ce să faci, cum sp faci?

            Cineva, nu mai ştiu cine, amintirea este oarbă, a adus din biserică lumânări. Fiecare primeşte câte una. Chiar şi noi, cei mici. Le-am aprins, când oare, unul de la celălalt şi le-am înfipt, ca la poruncă, în pământul răvăşit. Mă apropii ca un somnambul de tata. Am, pentru prima oară în viaţă, conştiinţa dureroasă a sângelui care-mi curge în vine. Iau mâna tatei: e rece şi indiferentă, ca de gheaţă. Mi-e frică, mă doare ceva, oare ce, îmi trebuie mâna asta, o strâng, o las, o apuc din nou. Cât vom fi rămas acolo, privind fantomele trecutului nostru, nu ştiu. După cum bu-mi mai revine în minte nici cine a dat semnalul de plecare, dacă, cumva, acest semnal a fost dat de cineva. Drumul de la eternitate până acasă a durat, decă-mi îngăduiţi acest joc de cuvinte macabru în situaţia de faţă, o veşnicie. Mama ne aştepta la poartă, cu obrajii brăzdaţi de grijă. În ziua aceea,  în mod cu totul excepţional, aveam mâncare. Două feluri: borş de găină şi, evident, pilaf. Aveam şi desert: nişte struguri roşii şi, probabil, foarte dulci. Tata s-a aşezat. Ne-am aşezat şi noi.

            „Ăsta, măi femeie, e parastasul unor vremi”

    S-a ridicat, apoi. L-am urmat. Mama, eu, soră-mea, frate-meu. Ăştia doi, fără să ştie de ce: erau prea mici. Ne-am înghesuit pe banca de sub măr...

Târziu, foarte târziu, s-a auzit, ca un geamăt neputincios, un zvon de clopot. Îl cunoşteam prea bine: era al bisericii armeneşti. Când s-a potolit, nu ştiu. Pobabil atunci când trupul firav Iacobaş, spânzurat de frânghia lui, a încetat să mai zvâcnească. ..

            Presupun că tata a intuit clipa aceea. Şi a cinstit-o cum a putut el mai bine, cu o lacrimă fierbinte şi sărată din care am sorbit şi eu, şi poate, şi alţii, povestea asta..."

Pentru o mai bună încadrare spaţio-temporală, vă invit să lecturaţi studiul Enigmatica Biserica Armenească din Bacău, publicat de domnul Mihai Ceucă în Addenda Monografiilor.