Farmecul oricărui parc este dat în primul rând de elementul vegetal și de modul în care natura este integrată peren în moștenirea citadină...
#stareadeparc, 17 octombrie 2025
Despre şi pentru Bacău: ştiri, geoinformaţii, fotografii, analize și comentarii. Totul la obiect.
Farmecul oricărui parc este dat în primul rând de elementul vegetal și de modul în care natura este integrată peren în moștenirea citadină...
#stareadeparc, 17 octombrie 2025
Aflu de la radio că Julio Iglesias tocmai a împlinit 82 de ani. Pare neverosimil, în condiţiile în care i-am păstrat imaginea starului latino din copilărie, când îi fredonam hiturile fără să ştiu un cuvânt din limba lui Cervantes... Şi brusc, gândul îmi zboară la o zi aparte: 22 iulie 2007. O zi deosebită pentru un oraş de provincie: concertul celebrului cântăreţ pe Stadionul Municipal, etapă din „Julio Iglesias Romantic Classics Tour”.
Duminică, o zi caniculară în care termometrul
avea să urce până la 38,3 °C, după cum îmi arată acum şirul de date meteo
disponibile online. Poate şi de aceea spectacolul a început foarte târziu, în
jurul orei 22. Sunt puţine mărturii multimedia de la eveniment. Eu am rămas
doar cu o singură imagine, găsită acum cu greu printre mii de foldere
„îngălbenite de vreme”, dar cu o încărcătură aparte, nu doar pentru avantajul
de a fi unică.
Era trecut de miezul nopţii, final de concert,
atmosfera încă fierbinte – şi la propriu, şi la figurat. Dincolo de spectacolul
în sine, eram mulţumit că îl convinsesem să vină cu noi, ştiind cât de mult îl
plăcuse în tinereţe artistul cu milioane de discuri vândute. Am reuşit cu greu:
s-a dat bătut doar când i-am arătat biletele cumpărate, motiv în plus să mai
cerem câte o halbă rece pe terasa umbroasă din Parcul Trandafirilor şi să ne
ciondănim pentru banii de bilet. „Căpos ca de obicei”, avea
să-mi spună la refuzul de a primi contravaloarea preţiosului carton.
Dincolo de evenimentul în sine, îmi doream în
secret să-i fac o bucurie, un mic cadou pentru acei ani frumoşi în care în casă
predomina muzica, nu problemele de tot felul. Zâmbetul surprins de aparatul
foto mi-a adus aminte de o seară memorabilă, de un stadion, de un altfel de
oraş, de atâtea lucruri faine care uneori se uită prea uşor...
Şi abia acum îmi dau seama că amândoi s-au născut
în septembrie. Şi mai înţeleg că, oricât ai face, nu mai poţi da timpul înapoi
– măcar pentru o îmbrăţişare într-o seară de toamnă în care amintirea verii se
va disipa doar din punct de vedere termic...
Pe o mică alee dintre blocurile unui bătrân cartier timpul pare a curge într-o albie neafectată de vâltorile prezente. O liniște apăsătoare, plăcută pentru moment, dar lipsită de semnele jucăușe ale picilor de altădată. Mirosul de mâncare gătită se împletește cu cel al rufelor proaspăt spălate și întinse cu grijă pe sârmelor din fața blocurilor - obiceiuri vetuste pentru ochiul și nasul adolescenților spilcuiți. Fațadele coșcovite contrastează puternic cu rânduri de flori îngrijite cu drag, semn că sufletele de după perdelele decolorate și-au păstrat spiritul tânăr. Pe o bancă, o bătrânică în papuci de casă împletește într-o cadență numai de ea știută, ridicând din când în când ochii spre un balcon din care vântul leagănă ușor un mănunchi de mentă pusă la uscat. Zâmbește cald, observând trecătorul oprit pentru a face poze la crinii din fața demisolului. Cine știe, poate o amintire de demult...
Mai tragi de timp în acest interstițiu. La capătul aleii, trepidația citadină pare a fi o măcinare fără vreun sens. Mai poate aștepta un pic...până când notificarea WhatsApp-ului are efectul unui duș cu apă rece. Living offline is the new luxury, nu-i așa?
În urma pașilor, liniștea se închide precum mâinile bunicii care termină împletitura unei dimineți de vară...
Copil fiind, i-am detestat. Pentru că aveau țepi înfricoșători. Pentru că aveau o vitalitate plictisitoare, chiar și aduși de peste dealuri, îndurând tăcuți, în sacoșă, praful navetei făcute de părinți. Pentru că mie îmi revenea misiunea ingrată de a schimba apa din vaze. Pentru că aveam impresia că nu se pot compara cu garoafele și freziile ce ornau, invariabil, momentele deosebite din viața adulților din primul meu deceniu de viață. Compensator, odată cu trecerea timpului, trandafirii mi-au devenit buni prieteni. Pentru noblețe și paleta nemărginită de culori. Pentru altruismul lor, cerând atât de puțin, dar oferind cu generozitate atât de mult. Pentru că pot înfrumuseța orice loc, oricând. Pentru că pot fi prinț (trandafirul japonez) sau cerșetor (măceșul). Pentru dulceața petalelor din borcanele păstrate cu grijă pentru nepot. Pentru tenacitatea lor de a înflori iar și iar, cu un optimism aparte. Pentru că au fost primele flori plantate într-un colț de curte. Pentru amintiri purtate prin roua dimineților de iunie. Și pentru că de fiecare dată când intru într-un cimitir plin de trandafiri înfloriți, curgerea timpului nu mai pare chiar atât de înfricoșătoare.
Parcul Trandafirilor din Bacău, un rest (0,64 ha) din vechea şi frumoasa grădină publică a urbei de altădată....
Evoluția și dezvoltarea urbanistică înseamnă fără niciun dubiu schimbare. De la vechea țarină a orașului. De la câteva principii solide de amenajare peisagistică. De la primele poteci trasate printre primii arbori plantați. De la gardul împrejmuitor. De la prima bancă, primul rond de narcise și primul stâlp de electricitate. De la coloana de lemn sculptat cu fior artistic. De la fântâna arteziană. De la un lăcușor cu nuferi și sălcii plângătoare. De la un stadion. De la un muzeu. De la tangajul intereselor multiple. De la uitare, ignorare, indiferență, ipocrizie. De la implicare, identitate, afectivitate, memorie, prețuire. De la o generație la alta. Ce ar trebui să rămână peste toate aceste schimbări trecute, prezente sau de perspectivă? O inimă verde a orașului, un spirit al locului pentru cei care au crescut cu parcul - (a)casă. Așa va fi și acum? (P)arc peste timp? Inelele arborilor, precum cronicarii, vor cerne schimbarea...
#stareadeparc
http://www.deferlari.ro/2018/03/patrimoniul-verde-parcul-cancicov-din.html?m=0
Pentru că modelele de prognoză nu ne oferă la acest moment şanse prea mari de zăpadă la final de an, haideţi să aruncăm o privire retrospectivă. Graficul de mai jos este relevant: din ce în ce mai puţină zăpadă de Crăciun şi de Revelion... Va trebui şi în acest an să mergem în Carpaţi pentru a ne bucura de un zâmbetul unui om de zăpadă?
Vezi şi: Crăciun (d)alb în Bacău?
Un articol recent descoperit de dl. ing. Mihai Ceucă în ziarul Steagul roşu, ediţia din .31 decembrie 1957. Merită lecturat, lăsând deoparte şabloanele proletare ale unei epoci impregnate de stalinism...
Pentru câteva zile, Bacăul vibra la unison...
Fotodocument: statuia poetului George Bacovia în anul 1971
Neastâmpăr, pasiune nețărmurită, dragoste necondiționată pentru palimpsestele Bacăului. Mihai Ceucă, omul providențial care ne descifrează cu farmec și acribie tainele orașului pierdut, dar nu și uitat...
Deceniul VII al secolului trecut. O imagine deosebită prinde viață prin colorizare digitală. O întreagă lume de poveste și de povestit: Aleea Parcului și Parcul Libertății...
Primăvară. Ultima zi de martie, parfum de aprilie.
Vezi şi: Biserica de lemn de la LuncaniScriam în 2022 despre fenofaza de înflorire la Forsythia suspensa (Parcul Cancicov, 2017-2021): "Arbustul este printre primii care ne încântă ochiul și sufletul, reflectând fidel condițiile termice acumulate la începutul primăverii: o inflorire timpurie inseamnă un început de primăvară călduros, pe când o înflorire târzie relevă o primăvare rece și capricioasă. Ecartul foarte mare în timp a înfloririi reprezintă o expresie directă a variabilității mari de la un an la altul a începutului de primăvară din punct de vedere meteorologic, asa cum sintetiza prof. Lucian Sfîcă (UAIC) în urma unui interesant studiu efectuat pentru zarzării ieșeni, pe parcursul a 10 ani. Care va fi situația in acest an in Bacău? Vor reuși aceste zile călduroase să atenueze decalajul termic dat de un martie rece si enervant in primele două decade? Ne vom putea bucura de "ploaia de aur" la inceput de aprilie, să spunem undeva între 8 si 12 ale lui Prier? Vom vedea... Până una-alta, să ne bucurăm de frumoasele zile de primăvară luminoasă pe alei de parc, aruncând un ochi și spre exploziile florale care ni se pregătesc, chiar dacă acum sunt în stand-by... "
Au fost şase
primăveri în care am avut tot atâtea motive de bucurie pentru a ne sărbători
parcul. Am plecat de la o idee şi am strâns alături oameni deosebiţi şi momente
de suflet. Au fost şase primăveri în care, prin eforturi proprii, am creat o
stare: starea de parc. În martie 2022, la patru ani de la prima încercare, am
reuşit să oficializăm ziua de 22 martie. „Un
22 martie cu bucurie și speranța că Bacăul nostru identitar va deveni mai bogat.
Povestea parcului este o filă importantă a prefacerilor urbanistice din ultimul
secol. Inima verde a orașului merită recunoaștere, atenție, repere. Un gest
simbolic pentru neuitare, pentru spiritul locului, dar și pentru speranța unui
oraș mai verde”, aveam să declar, cam euforic şi naiv, într-un interviu din
presa locală.
A venit şi cea de
a şaptea sărbătoare. Am crezut de cuviinţă ca aceasta să fie mai aparte: un
moment de reflecţie, un feed-back dar şi un moment al lucidităţii. Această zi
nu este sărbătoarea unor zănatici (doi, trei, câţi or mai fi), ci a unei
întregi comunităţi. Într-un oraş vivant, o scânteie este preluată de
administratorii cetăţii, este cultivată şi promovată durabil. În oraşul meu,
acest lucru este peste putinţă: tu centrezi, tu dai cu capul, vorba chibiţului.
Un asemenea moment nu este un hatâr făcut unor nebuni fără de linişte, nu este
subiect pentru jocuri politice sau pentru creşterea vizibilităţii unor fotolii.
S-a înţeles ce înseamnă 22 martie pentru băcăuani, pentru oraş? Asta am vrut şi noi să vedem, urmărind, într-un
format tip silenzio stampa, gradul de
implicare sau măcar de reamintire a unui reper din istoria urbanistică a
oraşului. A existat vreun interes din partea actorilor comunităţii, acei actori plătiţi pentru a
zidi şi nu a şterge cu indiferenţă?
Avem vreun feed-back din partea vremelnicelor personaje care se bat cu pumnul în piept, aruncând din jobenul
demagogiei şi ipocriziei esenţe tari, precum dezvoltare, modernizare,
durabilitate, ataşament, proiecte, viitor, moştenire, patrimoniu, viitor? La final de zi am putea trage o linie, dar nu prea avem ce contabiliza…Trist, foarte trist.
Mi-am spus că astăzi
nu voi mai traversa parcul la pas. O fac din ce în ce mai rar, de altfel.
Oricât aş căuta renaşterea primăverii în micile detalii ale naturii vegetale,
natura umană te izbeşte dureros prin ceea ce a lăsat în urmă, an de an. Dar nu
poţi să nu vizitezi un om bolnav, să nu-i aduci măcar o vorbă de alin în
clipele lui grele. Aşa că nu am rezistat: chemarea a fost prea puternică.
Pentru că din aceste fire nevăzute ale ataşamentului pentru o idee, pentru un
loc, pentru oraşul natal, eu, tu, altul, putem ţese şi duce împreună mai departe povestea
parcului, aşa cum a fost ea gândită de înaintaşi. Nu poţi să vezi zâne dacă nu eşti zănatic, spunea nemuritorul Nichita
Stănescu. Iar inima verde a Bacăului a avut, sunt convins, ursitoare care să o
păzească de rele şi să-i alunge toate aritmiile, indiferent de vreme şi de
vremuri...
La Mulţi Ani!
Paradoxul modernizării, varianta Bacău: să vorbeşti despre modernizare într-un oraş în care deficitul de spaţiu verde este cronic.. Detalii aici.
Rămăşiţe dintr-o fostă bază sportivă de excepţie pentru anii ’70 – ’80 şi zonă verde proiectată organic în prelungirea Parcului Libertăţii. Atunci făceam opturi cu bicicleta prin Orăşelul Copiilor, aplaudam fantasticele meciuri ale unei mari campioane naţionale şi europene, Ştiinţa Bacău, jucam tenis sau aşteptam pe stadion nume celebre de la Steaua şi Dinamo. Acum mai trec pe acolo doar pentru vreun curs festiv, rarisime evenimente culturale sau dacă mi se face poftă de ceva brănzeturi aduse lunar de o familie de năsăudeni la un târg cu profil ambiguu, dar intitulat pompos: EXPO. Perspectiva bird's-eye încearcă să atenueze cu detaşare compoziţia dizarmonică, dar fără mare succes. Timpul cerne, urbea se schimbă. Anticii aveau dreptate: Tempora mutantur, nos et mutamur in illis...Timpul se schimbă și noi ne schimbăm odată cu el.
Farmecul clipei imortalizate în perla turismului balnear din acea perioadă de început de secol XX, Slănic-Moldova. Inconfundabilul parfum al unei epoci trecute, dar (încă) nu și uitată…
Sursa: colecţia
Alexandru Colacel. Recolorizare
digitală.