Despre şi pentru Bacău: ştiri, geoinformaţii, fotografii, analize și comentarii. Totul la obiect.
Într-o lume în schimbare rapidă, cartea (element vetust, nu-i așa? 😁) are nevoie de spații remodelate pentru a ajunge la inima cititorilor....Iar Bacăul avea nevoie! Avalanșa de persoane, coada enormă de la intrare, bucuria copiilor de a răsfoi un titlu (o, raftul cu Manga 😀) demonstrează că mai avem șanse de însănătoșire...
Gata-gânditul acestui secol:
Bacăul e un nume unguresc, şi asemenea numiri unguresti se mai întîlnesc prin împrejurimi în judet, în legătură cu ungurii de odinioară, mai vechi decît însăşi descălecarea.
*
În ce priveşte Bacăul, numele este, fără îndoială, de origine ungurească, în legătură cu exploatarea pe sama coroanei Ungariei a minelor de sare de la Ocna, care par să fi fost întrebuinţate, de pe vremea romanilor, necontenit, si chiar în timpul stăpînirii barbarilor, cari, şi ei, aveau nevoie, fireşte, de sare. O colonie străină în Bacău pe vremea pentru care avem izvoare nu se întîlneste însă. Dar acolo era reşedinţa nominală a episcopului catolic, care avea în atîrnarea lui un număr de sate, de origine, cum vom vedea, foarte veche.
*
Querini, episcopul numit la sfîrşitul veacului al XVI-lea:
el arată că a găsit în Moldova, pe la 1590, în Bacău şi împrejurimi – aproape
era un sat foarte important catolic, Trebeşul – se aflau 4000 de case, şi din
populaţia aceasta 216 familii, cu 1692
oameni, aparţineau religiei romane. În oraş, chiar era biserica Sfintei Marii
şi a Sfîntului Nicolae, de lemn. Domnia,
în general, era foarte tolerantă faţă de toate confesiunile, şi, cînd era vorba
să se ridice o biserică străină, ea dădea din vistierie: astfel s-a dat şi
pentru acoperirea bisericii Sf. Marii din Bacău 500 de scuzi de aur, sumă
foarte importantă.
Cînd Bandini pleacă din Iaşi ca să se ducă la Bacău (…) aici
găseşte casa parohială pustie, din biserică numai un turn dărîmat, odăjdiile
putrede, altarul profanat, munţi de gunoaie în grajd. În casa unde prelatul a
fost poftit, bătea vîntul de toate părţile; de jur împrejur, nici un gard; o
biată moară era singurul venit pe care-l mai avea episcopia. În ce priveşte pe
orăşeni, Bandini constată aceeaşi aplecare ospitalieră pe care toţi călătorii o
observă la români în general; locuitorii ies înaintea episcopului străin cu
miere, ouă, pîne, ovăz pentru cai. [anul 1649]
*
(…) La Bacău, ne găsim într-o regiune unde catolicismul
avuse odinioară o foarte mare importanţă, dar din ea rămăsese mai mult tradiţia
despre doamna Margareta, - de care se
vorbea şi la Baia şi la Cîmpulungul
muntean -, care ar fi fost marea ocrotitoare odinioară a legii apusene. Se mai
păstra o casă episcopală lîngă o mănăstire în ruină, unde fuseseră franciscani;
episcopi poloni, ca Adam Goski, veniseră în ultimul timp pe acolo, dar pentru
moment catolicii erau într-o părăsire desăvârşită. Ultimul episcop care fusese,
Gavril Fredro, plecase şi cu scandal, iar preotul lăsat în urmă nu îngrijea de
nimic, ţinînd împărtăşenia într-o odaie unde umblau cînii; averea se
împrăştiase. Erau, în schimb, trei biserici româneşti, dintre care două de piatră,
una dintre dînsele a lui Alexandru, fiul lui Ştefan cel Mare, acel „Sandrin”
care a murit ca ostatec la Constantinopol. Aici s-au găsit, acum cîtva timp, şi
morminte vechi cu ţesături foarte interesante în fir de aur. Bandini adauge că
lîngă oraş, era şi o mănăstire unde stăteau domnii. Şi ca organizaţia oraşului
este o notă interesantă, căci se spune că, locuitorii fiind în parte catolici,
în parte ortodocşi, unguri şi români, se
alegeau şoltuzii pe rînd dintr-un neam şi din celait.
Călătorul, umblînd prin Moldova, cunoaşte Tîrgul Frumos (cu
4–5000 de locuitori), Strunga, unde nu mai sînt hoţii, Romanul (8 000 de
locuitori), podit cu lemn, cu un han bunişor şi cu o remarcabilă biserică a
episcopiei, Cetatea Neamţ,ului, încă în picioare, Bacăul (12 000 de locuitori),
cu un Cazino Noble şi un bal mascat, Răcăciunii, Agiudul, Focşanii (25 000 de
locuitori), cu agentul consular Calcagno, cu un ofiţer francez, care a fost în
Spania, Rusia, la Waterloo, la Genova în 1821, la rebelul Mina şi la Fabvier, apoi
contra ruşiilor în 1828. – cf.
călătorului englez J.H. Skeene, care publică anonim Frontierlands of the
Christian and the Turk, comprising Travels in the regions of the lower Danube
in 1850 and 1851 (Londra, 1853).
Un englez, W. Beatty-Kingston, autorul mai multor lucrări de politică, a venit din nou la 1874 în Principate pentru a cerceta, ca şi francezul Desjardins, situaţia evreilor aici. În carte se află şi descrierea (…) Bacăului, cu pavaj foarte bun şi frumoasă înfăţişare.
„Vineri
după-amiază, scriitori, cititori şi prieteni au condus pe ultimul său drum pe
poetul George Bacovia, reprezentant de frunte al literaturii române, decedat în
dimineaţa zilei de 22 mai.
Joi
după-amiază şi vineri dimineaţa, prin faţa catafalcului cu corpul neînsufleţit
al poetului, depus la Casa Scriitorilor „Mihail Sadoveanu“ din Capitală, s-au
perindat numeroşi oameni de artă şi cultură, studenţi, cunoscuţi, mulţi dintre
cei care au apreciat opera dispărutului.
În
jurul catafalcului au făcut de gardă reprezentanţi ai vieţii noastre culturale,
scriitori tineri şi vîrstnici. Din ultima gardă au făcut parte: Ion Pas,
adjunct al ministrului litvă-ţămîntului şi Culturii, Pavel Ţugui, Eugen
Jebeieanu, membru corespondent al Academiei R. P. Romîne, Aurel Mihale şi
Ferenc Szemler, secretari ai Uniunii Scriitorilor, scriitorii Mihail Novicov,
Scarlat Callmachi şi Dumitru Corbea.
La
ora 16, la Casa Scriitorilor „Mihail Sadoveanu“ a avut loc adunarea de doliu. A
luat cuvîntul prof. univ Ion Vitner, care a spus printre altele: „Într-o lume
dominată de beţia indiferentă, orgiacă, a căutătorilor de aur, poezia lui Bacovia
a irupt cu tragismul ei sfîşietor. Veninul existenţei cotidiene a unui
intelectual din mulţime şi a unui artist demn, pătruns de onestitate, Bacovia
l-a distilat în vers. El a repurtat o victorie personală împotriva efectului
nimicitor, toxic, al existenţei în lumea capitalistă.
Bacovia
a visat viitorul iluminat de puterea muncii şi a muncitorilor. Dorinţa sa a fost
ca în perspectiva acestui viitor, devenit prezent, „să mai surîd numai o
clipă". În felul acesta poetul durerii a închis ochii împăcat cu sine
însuşi şi cu lumea pe care a dorit-o".
În
cuvîntul său, criticul literar Mihail Petroveanu a spus: „Născută din
suferinţă, ale cărei rădăcini trebuie căutate în societatea agonică a epocii
sale şi în propriul său trup, arta lui G. Bacovia este una din cele mai vii şi mai
autentice. Sarcasmul lui, în fond revendicativ, are amărăciunea unei fiinţe
simple căreia i s-a răpit dreptul natural de a trăi. Bacovia a presimţit
socialismul cum presimte firul de iarbă ce moare firul ce va învia“.
Vorbind
despre poetul dispărut, poetul Ion Brad a spus: „În lirica lui modernă, cu
rezonanţe stranii şi tulburătoare, am ascultat strigătele unei conştiinţe torturate
de inumanitatea unei lumi agonice, lume de care visurile noastre azi nu se mai
lovesc. Destule generaţii de poeţi, de la Eminescu la Bacovia, au plătit prea
scump cu tinereţea, cu sănătatea, cu visurile lor sfîşiate păcatele lumii după
care nu ne vine să plîngem. Pentru umanitatea adîncă a sufletului lui Bacovia,
pentru podoabele pe care le-a adăugat poeziei romîneşti, să fie tinereţea,
cîntecele şi lacrimile noastre cea mai curată cunună la căpătîiul marelui
poet".
De la Casa Scriitorilor, cortegiul funebru s-a îndreptat apoi către cimitirul Bellu unde a avut loc înhumarea. La mormînt a luat cuvîntul poetul Miron Radu Paraschivescu. „Noi, cei prezenţi aici ca să-i aducem un ultim omagiu — a spus vorbitorul — ştim că nu poetul Bacovia a murit, ci omul care a fost. Dar pentru noi, care înţelegem prin arta revoluţionară arta care transformă sufletul şi plămădeşte caracterul unui om nou, pentru noi, un poet este una cu omul dintr-însul. Într-o lume a exploatării şi tiraniei, Bacovia a visat primăvara tovărăşiei şi a libertăţii. Versul lui de protest a avut lirismul încărcat de vitriol, un vitriol arzînd cu o înaripată flacără lirică. Protestul social al lui Bacovia a stat în primul rînd în refuz: refuzul faţă de lumea celor puţini şi îmbuibaţi în paguba şi spre suferinţa milioanelor de muncitori vlăguiţi şi înfometaţi. A murit pe această vreme de primăvară ploioasă ce pare un omagiu al naturii care îl plînge cu ploile ei odată cu lacrimile noastre",
Sursa: Funeraliile lui George
Bacovia, ziarul Scînteia, 25 mai 1957
Foto: Pinterest
Bacău 10. Politice. - În localitate se ţin de către liberali dese consfătuiri. Se aşteaptă sosirea d-lui Mircea Costinescu, fost prefect de Bacău, să aducă de la Bucureşti dispoziţii de Ia centru.
Consiliile comunale
din judeţ dizolvate
ilegal de către fostul guvern averescan se instalează treptat, întrucât
fuseseră legal constituite şi au obţinut voturile reglementare.
Incendiu.- Ieri pe la ora 5 a izbucnit un violent
incendiu în str. Lecca No 177 la locuinţa D-lui lancu Moise Feraru. Focul a
provenit de la atelierul de fierărie. Panica celor de primprejur a fost cu atât
mai mare cu cât bătea un vânt puternic. Graţie pompierilor de sub comanda d. Căpit.
Tutunaru, focul a fost localizat după o muncă de 3 ore. Pagubele se evaluează
la cca 25.000 lei.
Serbare.- În seara zilei de 8 Iunie a avut loc în
grădina publică o serbare dată de societatea sportivă „Neptun“. Reuşita
satisfăcătoare.
Expoziţie.- Serviciul zootechnic şi sanitar veterinar
a organizat cu aprobarea Ministerului Agriculturei şi Domeniilor pentru ziua de
29 iunie a.c. o expoziţie în oborul de vite din Bacău din specia ovinelor,
bovinelor şi cavalinelor. În acest scop d. Stavăr-medicul primar veterinar al
judeţului nostru, depune o deosebită muncă.
Epizootii - În comuna Letea Veche s’a declarat un caz
de antrax. În com. Scorţeni şi Grigoreni au fost stinse mai multe asemenea
cazuri. Printre ovine din com. Cleja şi Fântânele s’a declarat variola.
Sursa: ziarul Opinia, 11 iunie 1927
Locul 36 din 46. Cam aşa arăta ierarhia urbană după indicele vitalității culturale, măsurat în 2016, conform studiului "Vitalitatea Culturală a Orașelor din România", ediția 2016, publicat în Caietele Culturadata, volumul 1/2017, Editura Prouniversitaria (disponibil online pe culturadata.ro).
Acest
clasament fost realizat în baza mediei indicilor de vitalitate culturală
manifestată în perioada 2010-2016: indicele infrastructurii dedicate
activităților culturale, indicele participării culturale, indicele cheltuielilor
pentru activități culturale, indicele privitor la resursele umane implicate în
activități culturale, indicele privitor la dezvoltarea industriilor creative.
O excelentă iniţiativă în cadrul unui proiect de suflet, "Muzee de la sat" - Conservăm digital patrimoniul cultural material și îl transmitem următoarelor generații: Complexul Muzeal "Paul Ţarălungă" din Prăjeşti.
Complexul Muzeal „Paul Țarălungă”, format dintr-un muzeu și o grădină botanică, poartă numele fostului învățător din sat. Paul Țarălungă (1921-2012) s-a născut în Prăjești și a început să adune piese începând cu 1945. În 1970 a reușit deschiderea muzeului, în care ținea și lecții cu elevii săi. Sunt expuse obiecte din domeniile: botanică, zoologie, arheologie, paleontologie, etnografie, geologie și chiar și o sală dedicată numismaticii. În muzeu poate fi văzut un embrion uman, conservat în formol, în diverse stadii de evoluție. Multe dintre lucruri au fost găsite în împrejurimi, cum e și pisica sălbatică împăiată, găsită în Prăjești în 1970. Grădina botanică este unică, dacă ne referim la amplasarea rurală, și a avut în perioada de glorie aproximativ 2000 de specii de plante și arbori. (text: Muzee de la sat. Foto: Şerban Lucian, 2018). Pentru o vizită virtuală la acest interesant obiectiv de pe harta turistică a judeţului daţi click AICI.
.JPG)
.JPG)
“Teatrul de păpuşi din oraşul Bacău desfăşoară o vie activitate. El a prezentat în faţa micilor spectatori mai multe piese, printre care: „Căsuţa din ulcior“, „Mălina şi cei trei ursuleţi", etc. Spectacolele date de acest teatru se bucură de un deosebit succes atât în oraşul Bacău, cât şi în oraşele Roman, Buhuşi şi Piatra-Neamţ. Reprezentaţiile date într-o serie de comune ca Răcăciuni, Mărgineni, Călugăra şi altele au prilejuit o mare bucurie copiilor ţăranilor muncitori.” - Scînteia, 20 septembrie 1952
“Teatrul de păpuşi „Licurici“ din Bacău a prezentat duminică premiera piesei muzicale „Iilor Voinicul“, de Radu Mircea Rătescu şi Călin Gruia. Aranjamentele muzicale aparţin compozitorului N. Chirculescu, laureat al Premiului de Stat. La premieră și în zilele care au urmat, spectacolele au fost urmărite de peste 1.000 de copii din orașul Bacău”. - Scînteia, 23 mai 1954
„Teatrul de animaţie din Bacău la 25 de ani. Adunată şi exprimată în cifre, poezia muncii
colectivului de păpuşari din Bacău sună astfel: 82 de premiere (dintre care 50
româneşti), 5.953 de spectacole, 1.369.549 de spectatori (419.365 — la sediu,
950.184 — în deplasare), 32 de turnee prin ţară şi şase în străinătate. „Laudă vouă, oameni şi păpuşi!“ - revista Teatrul, nr. 2/1977.
Lipsesc trâmbiţaşii care să ne trezească din toropeala ce ne cuprinde, într'o vreme când se cere veghere, muncă şi mai multă dragoste de viitorul ţării, încercuită de duşmani."
Ion
Simionescu – Oraşe
din România, Editura Cartea Românească,
ediţia
a II-a, Bucureşti, 1929
ALBUME VIVANTE.
(Ioana Parava, revista
“Ateneu”, anul 1970)
Un oraș este şi suma palimpsestelor sale, regenerate și îngrijite cu un adaos de pământ fertil. Bacăul, așezare seculară, a avut parte, de-a lungul evoluției sale, de numeroase "lebede negre": invazii, inundații, incendii...Mai crâncene decât acestea, indiferența și mai ales incapacitatea de a ieși din jocul unor interese mărunte au dinamitat constant șansa acestui oraș de a-și valorifica constant certele elemente de favorabilitate oferite de specificul cadrului natural, dar și realizările unor oameni care au vrut să lase ceva durabil pentru urbe. Un nou exemplu ne este oferit prin documentarea domnului inginer Mihai Ceucă asupra statuilor care au înfrumusețat orașul de altădată și o concluzie amar-dureroasă, dar atât de adevărată...
ROATA ISTORIEI SE ÎNVÂRTEȘTE.
Cercetez (ca amator)
de mulți ani istoria existenței statuilor amplasate în diverse locuri ale urbei
noastre. Fără a face teoria simbolistică a statuilor, sunt partizanul ideii cu
rădăcini antice că o statuie materializează recunoștința datorată de cetățeni
unei personalități care a făcut fapte bune pentru comunitate. Indiferent de
conjuctura politică a respectivei perioade, personalitatea s-a remarcat ATUNCI
cu fapte bune, care au contribuit la evoluția istorică a comunității. Nu știu
să existe statui ridicate pentru a proslăvi hoți, criminali, trădători. Nu
înțeleg logica demolării, nici a neglijării monumentelor ridicate de strămoși,
pe motive de incompatibilitate cu principiile actuale ale politicii sau ale
moralei sociale. Dacă ne respectăm strămoșii, de ce să nu le respectăm și
simbolurile precum și principiile?
Am scris destul de
mult, pe această pagină de Facebook, sau în reviste și cărți, despre
monumentele care constituie, oficial sau nu, obiecte ale patrimoniului nostru
local. Am reacționat la indiferența celor care au ca sarcină de serviciu
apărarea, reabilitarea și restaurarea patrimoniului cultural și la nepăsarea
concitadinilor față de neglijența perpetuată. Nu am reușit, încă, să documentez
istoria tuturor statuilor băcăuane, deoarece sunt puține acte oficiale care să
marcheze diversele etape ale existenței statuilor. Citind prin arhivele
publicațiilor românești, am avut surpriza să constat reacții ale societății
civile față de faptele reprobabile care au atentat la integritatea statuilor.
Ultimile descoperiri sunt elocvente pentru a demonstra că, din nefericire,
statuile au fost și încă mai sunt obiecte de luptă politică, ținte
distructibile ale conflictelor penibile. Demolările cu caracter de răzbunare
politică, reamplasările neargumentate urbanistic, abuzive, urmate de
depozitările neglijente, au făcut ca patrimoniul cultural local să-și piardă,
irecuperabil, valoarea.
.jpg)
.jpg)
Dezavuez, firesc,
exprimările extremiste din articolele reproduse, dar să reținem esența
conținutului și să încercăm să facem presiunea civică necesară ca astfel de
„istorii” să nu se mai repete!
P.S. Vă amintiți să
fi văzut statuia lui Ștefan cel Mare și cea a lui Mihai Viteazu???
Statuia lui Radu Porumbaru în Piața Porumbaru, fostă Mică,
Florescu, Aroneanu,
Revoluției, acum Alexandru cel Bun.
Sursa: Mihai Ceucă - Facebook/ pagina Clădirile ce-au fost...
Vezi şi: Locuri de condensare în Bacău: "România biruitoare"
Viaţa şi moartea statuilor din peisajul urban băcăuan
Bacăul artei monumentale: Cum ar fi fost dacă....
Post scriptum: Pentru că astăzi este 15 ianuarie, să încheiem cu Mihai Eminescu:
...Ca
să-ţi dai seama de nivelul culturii generale a unei naţii, trebuie să vezi ce
idoli are.
Avem
nevoie, mai întâi de toate, de-a urî neadevărul, ignoranţa lustruită,
cupiditatea demagogilor, suficienţa nulităţilor. (Mihai Eminescu în ziarul
"Timpul", 28 septembrie 1880)
Revista „Ateneu”, în nr. 9 din septembrie 1968, publica „Proiectul de împodobire cu lucrări de artă monumentală”, elaborat de Comitetul pentru cultură şi artă al judeţului Bacău. Iată care erau cele opt amplasamente vizate, neputându-ne reţine un oftat...
Amplasament nr. 1. Piaţa
Casei de cultură, a Consiliului judeţean
P.C.R. şi a Consiliului popular judeţean. Se propune realizarea unor ansambluri
de busturi din marmoră avînd ca temă „Figuri reprezentative ale culturii şi
ştiinţei pe meleaguri băcăuane“ ansamblu alcătuit din 9 busturi: Vasile Alecsandri,
Vasile Pârvan, Ion Ionescu de la Brad, Ion Atanasiu, Nicu Enea, Ion Borcea,
Nicolae Grigorescu, Ştefan Luchian, George Enescu, care urmează a fi amplasate
în semicerc în jurul fîntînii arteziene pe socluri înalte de 1,50 m, iar bustul
să nu depăşească înălţimea de 0,80 m.
Amplasament nr. 2. Esplanada principală din zona hotel turistic
palatul telefoanelor. Se propune realizarea unei alegorii sculpturale avînd ca
temă ,,Monumente reprezentative privind evoluţia artei populare moldoveneşti“,
în zona esplanadei centrale hotel-telefoane vor fi amplasate zece blocuri
sculpturale executate în piatră, marmoră şi ceramică în aşa fel ca fiecare în
parte să exprime o idee legată de tradiţiile artei moldoveneşti şi de
specificul industrial, istoric, geografic şi turistic al judeţului Bacău.
Amplasament nr. 3 Scuarul din faţa Bibliotecii municipale. Propunem să fie mutată actuala statuie a lui Vasile Roaită în preajma staţiei C.F.R. Bacău sau în faţa unei întreprinderi din oraşul Bacău, iar în locul ei să fie amplasată o statuie din marmoră a lui George Bacovia de cca 3 m pe un soclu cu trepte de aproximativ 1 m.
Amplasament nr. 4 Scuarul central cu fîntînă arteziană în Parcul Libertăţii. Se propune dotarea acestui ansamblu existent cu grupuri statuare şi vase ceramice decorative amplasate în zona verde înconjurătoare şi în faţa fîntînii arteziene în parcul de odihnă, care prin tematica lor să contribuie la educarea estetică şi culturală a publicului. Lucrarea va cuprinde simboluri reprezentative din grupuri sculpturale ale artei teatrale, dansului, muzicii, poeziei, sculpturii, arhitecturii şi cinematografiei (cele şapte arte). Lucrările vor fi aşezate pe socluri joase (maximum 1 m) şi vor fi executate din marmoră sau piatră. Se impune, de asemeni, modelarea plastică a actualei fîntîni arteziene cu motive decorative din arta populară moldovenească.
Amplasament nr. 5 Parcul din jurul Teatrului de vară „Mihai Eminescu“. Se propune realizarea unei alegorii statuare pe tema poeziei „Luceafărul“ de Mihai Eminescu, la o înălţime de 3 m, pe un soclu platformă înalt de cca 1 m, profilată pe intrarea principală a Teatrului de vară. Lucrarea urmează a fi executată în marmoră sau piatră.
Amplasament nr. 6 Zona Cornişa Bistriţei, aferentă complexului
sportiv. Se propune realizarea unor blocuri sculpturale alegorice amplasate pe
liziera Cornişei — terasa Bistriţei, spre complexul sportiv, cu tema :
„CULTURA, ARTA ŞI SPORTUL“. Grupurile statuare urmează a fi transpuse în cca 15
blocuri sculpturale din piatră şi marmoră. Acest complex sculptural va avea
particularitatea că pe de o parte va agrementa complexul arhitectural Cornişa
Bistriţei, iar — pe de altă parte — prin felul în care este amplasat devine
vizibil de pe terasa interioară a rîului Bistriţa, a Complexului sportiv şi a
viitorului cartier Cremenea.
Amplasament nr. 7 Complexul de monumente istorice „CURTEA
DOMNEASCĂ“ şi „BISERICA PRECISTA“. Se propune realizarea unei compoziţii
monumentale evocatoare a ilustrei figuri a lui Ştefan cel Mare, care să scoată
în evidenţă preocupările marelui domnitor moldovean pentru înzestrarea Moldovei
cu vestite monumente de arhitectură. Lucrarea urmează să se integreze
ansamblului arhitectural al Bisericii Precista şi a curţilor domneşti din
curtea bisericii, care sunt singurele monumente istorice existente în oraşul
Bacău, constituind un complex unitar.
Amplasamentul nr. 8 Complexul universitar al Institutului
pedagogic. Se propune realizarea unui grup sculptural avînd ca temă:
„PERSONALITĂŢI DE SEAMĂ ALE ŞTIINŢEI ROMÂNEŞTI“. Grupul sculptural va cuprinde
busturile următorilor oameni de ştiinţă: Emil Racoviţă, Nicolae Iorga, Garabet
Ibrăileanu, Grigore Tăbăcaru, care pe lîngă importanţa lor ştiinţifică, sunt
reprezentativi pentru domeniul ştiinţelor naturii, al istoriei, literaturii şi
pedagogiei, desfăşurîndu-şi o parte din activitate pe teritoriul judeţului
Bacău. Aceste busturi vor avea înălţimea de 0,80 m şi vor fi aşezate pe socluri
de cel puţin 1,50 m. Se propune ca lucrarea să se execute în marmoră sau în
bronz.
La Bacău au avut loc două manifestări omagiale prilejuite de împlinirea a 75 de ani de la naşterea cunoscutului om politic, militant de seamă al mişcării noastre muncitoreşti, Lucreţiu Pătrăşcanu. În Parcul Libertăţii, la intrarea pe „Aleea oamenilor de seamă“, a fost dezvelit bustul lui Lucreţiu Pătrăşcanu, operă în bronz realizată de V. Gorduz. Au luat parte reprezentanţi ai organelor locale de partid şi de stat, muncitori, intelectuali, studenţi, pionieri. Figura celui omagiat a fost evocată de Gheorghe Roşu, prim-secretar al comitetului judeţean de partid, conf. univ. Mihai Merfea, rectorul Institutului Pedagogic, Augustin Ungureanu, preşedintele tribunalului judeţean, Pavel Chiriţescu, membru de partid din ilegalitate, eroul muncii socialiste Gheorghe Farcaş, muncitor la Combinatul de celuloză şi hirtie „Letea“, Elena Pătrăşcanu-Veakis, fosta tovarăşă de viaţă a lui Lucreţiu Pătrăşcanu. În aceeaşi zi, la liceul care-i poartă numele a fost vernisată expoziţia „Viaţa şi opera lui Lucreţiu Pătrăşcanu“, cuprinzînd documente, scrisori, fotografii, obiecte care au aparţinut acestui înflăcărat militant comunist, om politic şi de cultură. (Gheorghe Baltă, „Omagiu” - Scînteia, 7 noiembrie 1975)
Au trecut mai bine de
cinci decenii de la frenezia care a cuprins un întreg oraş în cele patru zile de
manifestări dedicate omagierii poetului George Bacovia într-un prim festival
literar-artistic, adevărată sărbătoare la scară naţională fără echivalent până
astăzi. Între timp, silueta firavă a statuii dezvelite cu acel prilej a fost
înconjurată de clădiri impunătoare prin volumetrie, dar lipsite de spirit şi
svelteţe arhitecturală. Simbol şi reper identitar, statuia poetului condensează
Bacăul şi totodată radiază ceva din spiritul oraşului. Devenită o prezenţă
atemporală pentru generaţiile mai tinere, opera sculptorului Constantin Popovici
suscită în continuare interes nu doar printre turişti. Pentru toţi cei care vor
trece prin centru Bacăului, pasajele următoare pot fi de ajutor în descifrarea
unui monument cu totul aparte în peisajul urban românesc. Aceste pasaje publicate
„la cald”, cu prilejul zilelor bacoviene, sunt practic necunoscute marelui
public. Beneficiind de accesul pe o perioadă limitată la presa vremii, am
convingerea că aceste fragmente nu
acoperă decât o mică parte din publicistica dedicată evenimentului. Bucuria
descoperirii articol cu articol şi căutarea pasionantă pe firul timpului, până
la obârşie, constituie pentru un băcăuan care nu a trăit acele zile cu totul
deosebite, motiv de revelaţie, înţelegere şi apreciere a triadei poet –
monument – oraş, triadă etichetată astăzi superficial şi aseptic printr-o
adresă (Calea Mărăşeşti nr.1) şi o denumire convenţională. Lectură plăcută!
Vedem monumente. Sau privim monumente. Cel mai adesea trecem pe lângă ele. Trebuie să ne întrebăm însă dacă înţelegem semnificaţia lor sau mai exact dacă semnificaţia lor iniţială, conţinutul lor emoţional se mai transmit. Să facem cîteva delimitări. Sau mai exact să specificăm despre ce e vorba. Secolul XIX ne-a lăsat o moştenire care, paradoxal, nu s-a „devalorizat”, ba dimpotrivă. Incriminăm academismul acelor monumente pe care astăzi în parodie oricare tînăr ucenic în sculptură le-ar putea face. Un „domn” încremenit în una din acele poze pe care nu se poate să nu le cunoască oricine. Piciorul drept înainte şi cel stîng în spate (sau invers) sau poate mîna stîngă în veston şi dreapta înainte (sau invers) şi iată întregul repertoriu - sărac repertoriu! - de atitudini epuizate. Atitudini, aceasta spune totul. Şi întrucît spuneam că în parodie s-ar mai putea realiza aşa ceva, înseamnă că ne aflăm oarecum în faţa formelor goale, lipsite de seva unui conţinut. Prin faţa acestor monumente, trecem. Atîta tot. Uneori, aşa cum se întîmplă, rîdem amuzaţi de capriciile iernii sau primăverii, care adaugă putină materie vie acestor modificaţii. Ridiculizîndu-le. (Constantin Popovici, în Scînteia, 4 februarie 1968)
***
Mi-a spus cineva că Bacovia pe care l-am făcut are ceva de Hamlet. Şi asta m-a bucurat. M-a bucurat că în Bacovia al meu cineva a recunoscut existenţa Ia modul ei superior. Bacovia nu este o transcripţie; dacă cineva ar crede că sculptura lui Bacovia a luat naştere în mine ca formă, după lectura poeziilor lui, i-aş spune că se înşeală. Dacă ar fi fost aşa, sculptura lui Bacovia ar fi fost simplul rezultat al unei lecturi: un artificiu care adună în el o atitudine livrescă (dacă aşa ceva se mai poate numi atitudine), indiferent cît de adîncă, înaltă sau largă ar fi această atitudine. Pot spune că Bacovia mi-a apărut ca formă sculpturală, prin starea de poezie, şi nu prin lectura poeziei, şi asta cred eu că e o distincţie foarte importantă. De ce? Ca să întăresc ce am spus mai sus trebuie să adaug că atunci chiar cînd n-aş fi ştiut nimic despre Bacovia ca om, chiar dacă n-aş fi ştiut de loc cum arată, tot aşa l-aş fi făcut. Ba, dacă cineva mi-ar fi spus că Bacovia e gras, aş fi refuzat să cred şi aş fi continuat să mi-l închipui tot cum simţeam eu că trebuie sau merită să fie. Asta e un lucru care îmi spune - mai ales mie ca sculptor ce sînt - că expresia pe care o are omul, expresia mîinilor, a fiecărui gest, a mersului şi a ţinutei întregului corp nu este de loc întîmplătoare; că toată expresia fizică a omului este de natură spirituală. Deşi eu, în sculptura lui Bacovia, mi l-am închipuit pe Bacovia ca fiind un anumit tip de existenţă, ca pe o valoare de existenţă pe care cineva o trăieşte într-un fel anumit şi tot ce s-a născut ca formă în statuia lui Bacovia era absolut necesar legat de destinul spiritual al unui individ care are măsura vieţii. Toate aceste lucruri precise s-au trezit în mine de la sine - şi nu le-am vrut eu, eu numai le-am recunoscut şi m-am simţit dator să le explic. Dar dacă ele s-au trezit, şi s-ar fi trezit şi fără să ştiu despre Bacovia altceva decît că a scris versurile pe care eu le citisem, însemnează că izvorul care a dat viaţă statuii şi existenţei care este obligată să se trăiască pe sine în această statuie, că acest izvor este în poezia lui Bacovia. În poezie şi nu în lectura ei - adică în starea, şi nu în înregistrarea ei. Poezia lui Bacovia a devenit trupul meu; poezia s-a întîlnit în mine cu ceea ce mai exista acolo înăuntru, şi din întîlnirea asta s-a născut o stare de existenţă pe care eu o datorez acelei poezii. Memoria vieţii face ca artele să asculte de o singură muză. (Constantin Popovici, în România literară, anul IV, nr.49 (165), 2 decembrie 1971)
***
Cu alte cuvinte, asta-i singura statuie ce se putea ridica lui Bacovia, alta care să-l reprezinte pe el, în structura propriului său geniu şi fidelă cu dimensiunile sale sufleteşti, n-ar fi fost cu putinţă. Astfel oraşul Bacău, prin această simplă statuie aşezată în centrul existenţei sale cotidiene, se înscrie definitiv în spiritualitatea cea mai de sus a României (Laurenţiu Fulga, în Ateneu, 1971)
***
Constantin Popovici a reuşit în mod magistral să găsească un ţel central în care ideaţia şi figuraţia se grupează strălucit, dînd drept de viaţă realităţii figurate şi celei abstracte, trăsătură care a existat întotdeauna la operele de permanenţă. Poate că tocmai acest lucru contrariază pe privitor la prima vedere; oamenii au fost obişnuiţi cu opere mediocre în care predomină cînd fizionomia şi partea vestimentară, cînd reprezentarea schematică a unei idei abstracte. Dar acest şoc aparţine doar primului contact cu universul lucrării, apoi, artistul dialoghează liber cu privitorul pe coordonatele sale adînci. Acest fel de şoc s-a petrecut cu toate operele mari din istoria artelor. Acum nu mai înţelegem de ce contemporanii lui Michelangelo au fost şocaţi la primul lor contact cu David. Nu pot trece peste exemplara dăruire a lui Popovici pentru subiect, peste munca sa de a se apropia de singularitatea personalităţii lui Bacovia. Acest efort creator l-a dus la o structură deosebită a statuii aşezată printre oameni. Există o senzaţie minunată şi anume că Bacovia circulă în permanenţă prin oraşul său. (Sabin Bălaşa în Ateneu, 1971)
***
O statuie simbolică: la fel de originală şi de ciudată în oraşul Bacău, cum a fost existenţa poetului în acest oraş. Mai devreme sau mai tîrziu, statuia şi împrejurimile ei vor deveni un loc de pelerinaj. (Constantin Chiriţă, în Ateneu, 1971)
***
O statuie a lui Bacovia, operă a sculptorului Constantin Popovici, romantică întruchipare în bronz a modestiei ascete...(Ion Drăgănoiu, în „România liberă”, 3 oct. 1971)
***
Lucrul, însă, care de astă dată mi-a adus revelaţia totală a tragicului concert bacovian e capodopera sculptorului Constantin Popovici. Întregul geniu al poetului, de la mister la claritate, de la turburile depărtări de negru şi de plumb pînă la mirabilul mugur alb şi roz şi pur, pluteşte acum deasupra oraşului, plecînd mereu din bronzul verde-galben al statuii sale şi întorcându-se mereu la ea. E o magie modernă această statuie, prin care oamenii cetăţii s-au întîlnit cu poetul sau, mai exact, prin care poetul s-a întors la el acasă. Odată cu elogiul meritat de sculptor, aduc elogiul meu celor ce i-au înţeles magia şi i-au plantat statuia în inima cetăţii. (Ben Corlaciu, în Ateneu, 1971)
***
S-a dezvelit în centrul oraşului o statuie, unică de acest fel în ţară, şi printre puţinele statui cu adevărat moderne, dedicate unui poet. Aud că metafora pe care o întruchipează, nu este bine înţeleasă de toţi: nu e obligatoriu ca un gest spiritual să pătrundă dintr-o dată în conştiinţa fiecăruia. Destinul poeziei lui Bacovia a fost, asemenea destinului său ca persoană, unul vitreg: şi-a făcut loc greu, dar tot mai sigur, spre inima semenilor. Sînt încredinţat că tot aşa se va întîmpla şi cu bronzul cu care oraşul şi-a împodobit inima, dînd centrului urbanistic distincţie, nobleţe, patetism. (Vlad Sorianu, în Ateneu, 1971)
***
Fără să abuzeze de detalii care dăunează esenţializării,
sculptorul reuşeşte să surprindă profunzim ea meditaţiei, sentimentul
gravităţii şi însingurării, autenticitatea vieţii interioare. (...) Lucrarea,
şocant de originală, stîrneşte, din chiar clipa dezvelirii,dispute aprinse,
concetăţenii poetului şi vizitatorii urbei în care el a trăit şi a creat cea mai
mare parte a operei sale, împărţindu-se în două tabere: deoparte, detractorii
furibunzi ce se aşteptau la un Bacovia cu toţi nasturii la sacou încheiaţi, aşezat
pe un soclu de o stupidă banalitate şi, evident, cu inscripţia poleită cu bronz
auriu; de cealaltă parte, admiratorii extaziaţi de statuia îndrăzneţ concepută,
menită să omagieze în veac memoria marelui dispărut. (...)...ideea cardinală a
artistului de a sugera, prin implantarea poetului pe o platformă din plăci de
travertin nu mai înaltă de 40 cm, aducerea sa din somnul morţii pentru a fi
restituit celor de o fiinţă cu el fără să-şi piardă izolarea, nu este subliniată
cu suficientă pregnanţă. Tratată simplu, în forme rugoase şi înălţată la
proporţii impresionante (3,5 m), statuia se desfăşoară frumos în spaţiu, cu un
desen inspirat şi pur, înfăţişîndu-l pe poet cu capul aplecat, cu un aer adînc
meditativ, dar şi cu obstinaţia de a-şi îndura, neînfrînt, calvarul. Şi dincolo
de orice îndoială, ea denotă prin compoziţie şi construcţie mai mult decît imaginaţie
şi meşteşug: o anumită febră şi o trăire în adîncime a modelului, dacă nu cumva
chiar o proiecţie din lăuntru în afară a unei stări similare de existenţă.
(Grigore V. Coban, în Ateneu, 1972)
