Un
om-document al Bacăului, profesorul Valeriu Bogdăneț se îndreaptă spre 91 de primăveri adunate cu eleganţă la
tâmple. Contemporan cu toate prefacerile Bacăului modern, domnul profesor este
legat cronologic, spațial și afectiv de parcul central al orașului, precum un
frate mai mare care i-a urmărit cu atenţie devenirea de-a lungul deceniilor,
pășindu-i alături prin mai toate valurile
vieţii.
Pe
un traseu al copilăriei marcat de numeroase schimbări de macaz impuse de vicisitudinile vremurilor (Soroca –
Iaşi – Vaslui – Făleşti – Iaşi – Predeal – Fălticeni), adolescentul Valeriu
Bogdăneţ ajungea pentru prima dată în Bacău în 1950, pentru câteva zile, ca
participant la un concurs de atletism. Cele trei mese i-au fost servite la
vechiul restaurant din parc. Da, acel restaurant fotografiat în 1958 şi a cărui
imagine oferită publicului avea să stârnească uimire acum cinci ani (click
aici). Din anul 1956, Bacăul avea să i se lipească de suflet, devenind rapid un nume
apreciat al învăţământului şi al fotojurnalismului, atât la nivel local, cât şi naţional.
O fotografie unică:vechiul restaurant din parc
(Foto: Valeriu Bogdăneţ, 1958), recolorizare digitală ulterioară - detalii aici. În
preajma sărbătoririi Zilei Parcului Cancicov (aniversarea cu numărul 88),
domnia sa a avut bunăvoința de a ne povesti ad-hoc câteva crâmpeie din evoluţia
parcului, într-o conversaţie telefonică matinală. Spicuiesc în cele ce urmează câteva
pasaje relevante din această perspectivă:
Prof. Valeriu Bogdăneţ
Sursa: I. Simion, 2011 (foto stânga); L. Şerban, 2018 şi 2017 (foto dreapta)
„Parcul a devenit
pentru mine un loc permanent pentru că în 1956 am venit la Bacău și am trecut
prin toate capitolele: am admirat nu numai frumusețea dar parcă și
croncănitul ciorilor era mai liniştitor sau poate eram eu mai tânăr și suportam
mai ușor…dar era un peisaj, știi, mai mult rustic. Era mai îngrijit, dar parcă
mai mult partea sălbatică m-a impresionat cel mai mult. Bineînţeles că aici am
participat în calitate de tătic şi la concursurile de triciclete ale copiilor
noștri, la sărbătorile organizate de familia Sechelariu. În special acest ultim
capitolul ăsta mi-a plăcut sub toate punctele de vedere și artistic, şi
fotografic.
Era un loc în care
puteai să intri liniștit și ziua și noaptea. Din când în când venea fanfara
militară care ne mai descreţea… dar eu nu o să uit două nopți pe care le-am
petrecut cu absolvenții de la Liceul „Vasile
Alecsandri” până noaptea târziu, târziu, fără să ne fie frică de hoți sau, mă
rog, de întuneric. Deși nu era prea luminat, era un prilej foarte interesant de
a petrece încheierea cursurilor liceale, aşa cum doream, cu prietenii sau cu
prietenele. Era foarte, foarte plăcut şi pentru ei, pentru că se distrau, şi
pentru noi, pentru că îi vedeam că le plăcea locul ales şi aveau posibilitatea
să-şi dezvolte tinereţile şi celelalte lucruri pozitive legate de etapa
aceasta.
Pot să mai adaug că
parcul era de fapt locul meu predilect pentru a face fotografii, fie vara, fie
iarna…Apropo de asta, amintesc de o fotografie premiată în Japonia. Am
intitulat-o - poate inspirat şi de
natură, dar poate şi de Bacovia mai târziu (de fapt cred că de natură, pe
vremea aceea nu-l cunoşteam pe Bacovia mai îndeaproape…) - Copacii albi,
copacii negri… Fără să ştiu, am intitulat fotografia Copacii
albi, copacii negri, versurile din Decorul poetului…
Tot parcul mi-a dat
ocazia să public în revista învățământului liceal, Tribuna școlii, cum se numea
ea atunci. Numere întregi au fost, mă rog, completate cu fotografii de la
Bacău. Mi-a plăcut, şi de atunci am devenit colaborator permanent fotografic
(și nu nu mai fotografic) la Tribuna şcolii.
La restaurantul din
parc venea o lume normală, de oameni obișnuiți, nu spilcuiți. Atmosfera nu m-a
deranjat niciodată, n-am auzit bătăi, n-am auzit ţipete de beţivi. Se mânca
bine, foarte bine. Din cînd în cînd mai venea orchestra care mângâia urechile
cu viorile lor. O perioadă a venit fanfara militară şi era foarte plăcut. Pe
atunci veneam în parc aproape zilnic.
Din păcate, în
ultimii doi l-am cam părăsit: boala sau o operație nereușită… şi bătrâneţea pe
care o visam să o înving prin plimbările mele în parc, așa cum o făceam
altădată, ei…toate astea sunt de acum în capitolul Nostalgie… şi din păcate,
deși stau la doi pași de parc, nu mai pot să-l vizitez…
Eu cred că parcul o
să rămână, pentru că printre atâţia neiubitori de natură vor rămâne prin
conducerile noastre de viitor şi oameni cărora să le placă ce-i frumos, adică
natura, şi să aibă un colţ de Rai lângă ei, aici, un colţ unde să respire,
chiar dacă mai trec păsările astea alb-negre şi mai lasă câte ceva, câteva
bombe nevinovate deasupra lor. Cred că lumea nu o să lase uitării un asemenea
loc minunat, nu cred, nu cred… Deocamdată văd că încă respiră parcul, cât timp
nu mai ştiu. Eu cred că se vor găsi iubitori şi oameni serioşi care se vor
îngriji nu numai de hrana trupească, ci şi pentru a avea o bucurie permanentă
în faţa ochilor şi a plămânilor, ca să nu spun altfel, un loc unde să vină să
se recreeze. Dacă nu cumva poluarea nu îl va copleşi totalmente, pentru câ în
urmă cu vreo doi ani, pe când ajungeam mai des în parc, simţeam efectele poluării…"
Cu
această speranţă pentru perenitatea inimii verzi a Bacăului, îi mulţumim domnului
Valeriu Bogdăneţ pentru amabilitate, urându-i din toată inima Multă sănatate!
Vezi şi: Cu sufletul pe declanşator
O imagine excepţională cu parcul anului 1958!
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
.jpg)
