Colț de rai: Mănăstirea Tisa-Silvestri

 Un loc aparte, spre bucuria și tihna sufletului: Mănăstirea Tisa-Silvestri

Fotografia ca terapie și artă a proiecției

 Într-o lume a vitezei, fotografia te cheamă la zăbavă. La anticipat. La privit. La ales. La zâmbit momentului de grație. Când cauți un cadru potrivit, gândul nu mai rătăcește spre trecut sau viitor — rămâne ancorat în prezent. Iar această prezență are o putere terapeutică concretă: alungă neliniștea, limpezește mintea, te desprinde din spirala stresului și anxietății. Devii detașat de aluviunile zilei. Camera devine un fel de lentilă între tine și realitate — prin ea, lumea capătă sens și devine mai ușor de purtat. Chiar și cerul acoperit are lumina lui.

     Fotografia nu este despre „ceea ce este acolo", ci despre „cine suntem noi în timp ce privim ceea ce este acolo". Nu capturăm momente — ne prelungim sensibilitatea peste ele, transformând banalul și prelungind clipa ce va să treacă...

Călin, file de poveste...

 În fiecare primăvară, arbustul ăsta de pe o uliță prăfuită de țară se transformă într-o filă de basm. E un fel de Călin Nebunul, varianta vegetală. Îmi aduce aminte de bulgărașii dintre blocurile de pe Aleea Parcului. Uneori îi vedeam și în sacoșa de navetă a mamei, un pic prăfuiți și moleșiți de drumul lung dintre școală și casă, unde își găseau un loc de cinste printre teancurile de cărți și fișe de lucru: trofee într-un cotidian cenușiu. Odată cu trecerea timpului au dispărut treptat din extensia locuită a parcului care avea să-i fie schimbat și numele. Panta rhei, ar zice Universul. Poate nu tot: universul copilăriei rezistă și prin materia aceasta fragilă, transformată în inflorescențe globulare sidefii - mici capsule ale timpului trecut, dar nu și uitat...

Arta de a iubi ce nu poate fi păstrat…

Există o sensibilitate care nu caută să oprească frumusețea, ci doar să o recunoască în trecerea ei. Primăvara o face vizibilă: într-un arbore înflorit, într-o floare care cade, într-o ploaie ușoară de aprilie.

Pentru iubitorii de frumos, astfel de momente oferite de un simplu arbore devin mai mult decât o priveliște. Devin o perspectivă asupra vieții—una care nu se agață, nu reține, ci învață să privească și să simtă, acceptând natura fulgurantă a tuturor lucrurilor.

PS: Japonezii au (și în acest caz) un concept estetic ieșit din din comun. Greu de tradus, cu o denumire dificilă de ținut minte, dar cu o filozofie aparte care îmbrățișează frumusețea efemeră și melancolia schimbării, conferă primăverii o sensibilitate ce transcende o simplă experiență estetică. Nouă nu ne rămâne decât să-l infuzăm, mulțumind zilei prezente.

Mono no aware...

Ploaie în luna lui Marte...

     Să fie vremea de afară, să fie sâcâiala unui colț de dinte, mai nervos decât un bulb de zambilă — prin zgomotul ploii, mintea evadează pentru câteva clipe în dimineți de copilărie.

    Luat pe sus de părinți, pe atunci prinși într-o navetă deloc comodă, eram parașutat la bunici. Câteva sute de metri mă duceau într-un colț de pat (îmi dau seama cât de ciudat sună astăzi cuvântul „recamier”), unde, încă semiadormit, mă cocoloșeam sub pătură, la căldură, departe de lumea dezlănțuită.

    Bunicul era deja plecat, iar bunica trebăluia prin bucătărie. În acea liniște somnolentă, bătrânul și masivul radio rusesc lăsa să se audă o lumină difuză, ca un anunț al crăpatului de zi și al ciripitului vesel din parc.

    Din perioada aceea mi-a rămas în minte, aproape fizic, timbrul lui Nicu Alifantis. Nu înțelegeam tot, uneori adormeam pe versuri, dar vocea lui aducea o tihnă care făcea ploaia suportabilă, ștergea tensiunile adulților și domolea bombănelile bunicii, pierdute printre treburi casnice fără sfârșit.

    „Umbra”, „Emoție de toamnă”, „Balada blondelor iubiri” — melodii ale începutului anilor ’80 — se leagă proustian de acea oră infuzată bizar între noapte și zi, când copilul visa cu ochii deschiși la o dimineață senină și calmă.

    Iar apoi, când bunica trăgea draperia, ziua își relua cursul firesc, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Plecam de mână spre școală, ea cu ghiozdanul meu, eu sărind printre bălți, fredonând fragmente de refren: un refren al unei voci fără chip, descoperit mult mai târziu, într-o altă zi ploioasă de  martie...

    Și poate de asta, contrar moștenirii bacoviene lăsată orașului în albie simbolistă, îmi place uneori să mă pierd prin ploaie, la granița dintre noapte și zi doar eu, stropii reci și poezia lui Alifantis în căști...

Foto: preluare de pe OLX.ro

Starea de parc: opt ani...

    Opt ani. Opt primăveri. Opt zile de 22 martie cu semnificație aparte. Opt zile în care am trecut prin toate stările vremii și prin toate stările de spirit. Am dus mai departe ideea.

    Ce s-a întâmplat în acești opt ani intră deja în categoria palimpsestelor comunitare, care se vor așeza în timp. Timpul este cel mai bun sfetnic, dar și cel mai onest decident. El trage linie, lăsând la suprafață doar ceea ce este cu adevărat de substanță.

    Pentru mine, în toate cele opt primăveri, susținerea oferită de domnul inginer Mihai Ceucă a reprezentat constanta luminoasă a zilei de 22 din luna mărțișorului. Întâlnirea onorantă cu domnia sa a devenit un ritual de desprimăvărare, o adevărată bucurie, o pârghie a echilibrului într-o lume tot mai disfuncțională, îndemn și model de perseverență pentru tot ceea ce înseamnă genius loci.

    Este marele meu câștig personal, unul care nu are nevoie de validare printr-un număr de înregistrare al vreunei instituții. Un fir invizibil care unește parfumul începuturilor cu speranța verdelui peren. Pentru că, nu-i așa, purtăm în suflet o stare aparte: starea de parc...

La mulți ani!

Harta magnoliilor băcăuane - sezonul III

Declar deschis oficial al treilea sezon al magnoliilor în orașul Bacău 💚 Plecăm de la 336 inimi verzi geolocalizate pe harta magnoliilor, păstrând aceeași invitație: să ne bucurăm de frumosul efemer de lângă noi!
http://www.deferlari.ro/2024/03/harta-magnoliilor-din-bacau-o-invitatie.html?m=0&fbclid=IwY2xjawI_4slleHRuA2FlbQIxMAABHYrUG_nv04HUN4xn-K61Vw-cYnrNoX3HstR7L5WmLO3wUnRaAxRt9smRAg_aem_kSdvxX8-2nk36sGvs4290g

http://www.deferlari.ro/2024/04/harta-magnoliilor-final-de-sezon.html?m=1

https://www.desteptarea.ro/profesorul-lucian-serban-initiaza-harta-magnoliilor-din-bacau/

"Cea mai frumoasă magnolie e mereu următoarea pe care o întâlnesc. Sunt superbe și magnoliile care străjuiesc case-bijuterie, și cele care îmbracă ferestre și înhață balcoane, și cele bogate și spectaculoase, cele mai mult late decât lungi, cele înalte de câteva etaje, magnolii pitice cu doar câțiva boboci, magnolii subestimate care cresc în mijlocul străzii, magnolii-omagiu, magnolii-declarații de dragoste, magnolii în ploaie, pe înserat, primele magnolii îmbobocite la început de sezon și cele pe-a scuturatelea la final de primăvară, albe, roz, mov, galbene.
Toate au farmecul lor, însă magnoliile dintre blocuri, dintre gri și urât, cele care colorează betoane sau curți prăfoase au farmecul lor. Un fel de estetica urâtului. Magnoliile astea kitschoase, cum le numea cineva, au magie și aduc frumos acolo unde-i cea mai mare nevoie."
Diana Robu, inițiatoarea hărții magnoliilor din București, de la care am preluat această superbă idee și am transpus-o pe malurile Bistriței...

Foto: primii boboci care stau sa pocnească în bucuria echinocțiului de primăvară, str. Prieteniei, 20 martie 2026, ora 7.

Echinocțiul de primăvară

Ziua în care am văzut primii boboci de magnolie, toporași albi, narcise...Clar, e primăvară 😁

Desprimăvărare cu bucurie!

Prima infloescență...

 După 14 km prin oraș, am reușit să o găsesc: prima inflorescență a primăverii mele 💚

Bacău, str. Nicu Enea, 15 martie 2026. Suntem cu vreo zece zile in urmă față de ultimele două primăveri...

Da, arborii nu au voce, dar noi avem!

 Un text de pus la rană, marca conf. Tibor Hartel (biolog la UBB). Da, există arbori din spațiul public urban care devin cu timpul parte a evoluției noastre, repere personale sau comunitare ce condensează evenimente, trăiri, amintiri, nostalgii, bucurii, ajutând sentimentul apartenenței și spiritul locului. Greu de înțeles din prisma gândirii strict contabile, prin ochii celor care nu sunt cu adevarat legați de orașul natal sau de cel adoptat mai târziu...

Foto: Parcul Cancicov, martie 2018. Astăzi, zona arată cu totul altfel...

"Când oraşul pierde mai mult decât un arbore (sau de ce doare îndepărtarea arborilor?)

Știu că mulți cititori ai acestor rânduri vor solidariza cu ce am scris. Pentru că valorile relaționale - de identitate - ale arborilor chiar există. Expun deci ce simt acum, în speranța că vă ajută să înțelegeți ce simțiți când brusc vă treziți fără arbori în fața blocului/casei.

Paltinul acesta a fost cu noi de când ne-am mutat aici, de aproape 10 ani.

Matyi, fiul nostru, are 9 ani. Practic, pentru el, paltinul a fost „mereu acolo”.

A fost parte din identitatea noastră de familie.

Așteptam primăvara să înflorească, număram insectele pe flori, făceam observații. Avem o colecție impresionantă de specii (insecte/polenizatori) pe care le-am văzut şi fotografiat la el. Vara era frumos şi furniza răcoare.

Relația noastră s-a adâncit în perioada de lockdown (coronavirus). Paltinul era de mare ajutor atunci. În mai multe puncte de vedere. Era un fel de bunic(ă) pentru Matyi, susținere pentru noi.

Iarna, paltinul era popas pentru păsările care vizitează Clujul mai mult în sezonul rece. Era un mic ecosistem la câțiva metri de balcon.

Și totuși, paltinul a fost tăiat ieri.

De ce oamenii se revoltă când se taie sau se strămută arbori? Revolta asta are legitimitate. Și nu e doar „emoție”. E și știință, și etică.

Există valori instrumentale: umbră, răcoare, microclimă, aer mai curat, estetică. Pe aceste valori e construit și limbajul de „servicii ecosistemice”.

Sunt legitime, măsurabile, vitale mai ales într-un oraș tot mai fierbinte şi mai poluat.

Dar există și valori relaționale. Acolo e alt plan. Arborele nu mai este doar „un obiect verde”, ci devine parte din oameni. Se strecoară în identitatea noastră, viața noastră, în memorie, în rutina vieții. Unii arbori primesc nume. 

 

Pentru unii, același arbore poate fi doar „un copac care face frunze”. Pentru alții, poate fi un reper al copilăriei, al liniștii, al unui colț de acasă. Uneori nu contează arborele în sine, cât contează relația dintre om și arbore, semnificația lui.

De aceea, un arbore „înlocuit” cu 2-3 puieți poate compensa parțial valoarea instrumentală (în timp, peste decenii). Dar nu poate înlocui ușor valoarea relațională.

Arborii care sunt primiți în identitatea noastră nu se substituie printr-o bifă administrativă. Înlăturarea lor poate însemna ruperea unei bucăți dintr-un loc care era „acasă”. Poate fi dureros. Se termină o relație. Se anulează forțat un element de identitate personală.

Idealul, pentru mine, e simplu și rațional:

păstrezi arborii maturi ori de câte ori se poate, cu intervenții punctuale și profesioniste când e nevoie (nu amputări și nu tăieri integrale „din reflex”), și plantezi mulți arbori tineri pentru viitor.

Arborii maturi pentru generația mea și pentru prezentul orașului; arborii tineri pentru generația lui Matyi și pentru deceniile care vin. Și avem grijă de cei tineri, pentru că vor fi adoptați în sufletele oamenilor iar copiii de azi vor deveni, într-o zi, scutul lor de apărare.

Dacă simțiți că astfel de tăieri rup ceva din Clujul respirabil, şi important, din Dvs., vă rog să redistribuiți. Arborii nu au voce. Noi avem."

Sursa: Fb/Tibor Hartel

Demisol

    Sub nivelul străzii, unde ferestrele privesc lumea de jos în sus, viața pare pusă pe un fel de hibernare continuă. La o fereastră de demisol, lumina vine cu porția, iar orizontul începe (sau poate că se termină) la marginea trotuarului. Și totuși, din pământul rece, un ghiocel îndrăznește să urce peste „zero”. Mic, fragil, dar încăpățânat, încearcă să aducă un strop de bucurie celui din spatele jaluzelelor, într-un bloc îmbătrânit de vremuri. Primăvara nu ține cont de cote altimetrice, ci doar de faptul că pragul dintre întuneric și lumină trebuie trecut, spre mângâierea celor aflați la capăt de iarnă, de pensie, de drum...

Harta termică a Parcului Cancicov

       Trei ani (2022-2024) şi nu mai puţin de 26304 înregistrări ale temperaturii aerului în două adăposturi meteo amplasate la C.N. “Gh. Vrănceanu” şi C.N. Pedagogic "Ştefan cel  Mare" – la limita cu Parcul Cancicov. Graficele de mai jos oferă o imagine sintetică, clară şi solidă a rolului major jucat de inima verde a oraşului Bacău în moderarea topoclimatului urban, prin comparaţie cu zona centrală, unde densitatea construcţiilor determină un efect clasic de “insulă termică urbană”.

  Aceste rezultate oferă argumente științifice solide pentru gestionarea durabilă a spaţiilor verzi urbane pe plan local. Cele mai importante aspecte care merită a fi menţionate:

1. beneficii cuantificabile şi constante: Parcul Cancicov oferă o răcire medie de 0.92°C pe tot parcursul anului, cu vârfuri de până la -1.43°C dimineața și -1.38°C în luna august.

Lunile  cu cel mai puternic efect: august: -1.38°C (maxim), septembrie: -1.18°C, iulie: -1.22°C. Lunile  cu efect redus sunt noiembrie (-0.58°C) şi  decembrie (-0.59°C);

Diferenţe termice sezoniere: vara: -1.24°C (efectul cel mai puternic), toamna: -0.96°C, primăvara: -0.83°C, iarna: -0.64°C (efectul cel mai slab);

Concluzie: spațiile verzi nu sunt un "lux" sau "decor", ci  o infrastructură urbană funcțională cu beneficii termice măsurabile.

 

2. Impact maxim în perioade critice: efectul de răcire este cel mai puternic vara (1,24 C), adică exact atunci când orașul suferă cel mai mult de căldură şi consumul de energie electrică pentru aer condiționat creşte exponenţial...

Concluzie: investițiile în spații verzi protejează sănătatea publică și reduc costurile energetice în momentele critice.

 

3. pattern-ul  termic în 24 de ore:

- răcire maximă: ora 09:00 (-1.43°C) și 10:00 (-1.37°C)

- răcire minimă:  intervalul orar 03:00-05:00 (-0.60°C)

- cel mai răcoros interval: 06:00-12:00 (-1.1°C în medie)

Concluzie: verdele protejează populația în orele de vârf termic prin reduce stresului termic în orele de activitate intensă.

 

4. Necesitatea conservării speciilor de arbori şi arbuşti existenţi, plantări consistente în următorii ani pentru a diminua rarefierea vizibilă din ultima perioadă.

Efectul de răcire este consistent pe cei trei ani analizaţi (2022-2024), sistemul vegetativ era (încă...) stabil. Pierderea vegetației mature înseamnă pierderea efectului de răcire acumulat în decenii, demonstrând încă o dată că parcurile urbane reprezintă în primul rând spaţiu verde şi secundar amenajări care micşorează şi fragmentează spaţiul verde. Un parc matur nu se recreează în doi-trei ani, deci efectul „park cool island”  este direct proporţional cu structura, compoziţia şi densitatea fondului arboricol. Gestionarea viitoare necesită plantări sistematice cu specii care amplifică răcirea (arbori cu frunziș dens) şi crearea de "coridoare verzi" conectate la parc prin înverzirea zonelor adiacente deficitare.

 

Concluzie generală: Parcul Cancicov nu este doar un spațiu verde cu funcţie de agrement - este un sistem natural de aer condiționat care funcționează gratuit 24/7, oferind oraşului o binemeritată răcorire. Gestionarea corectă a celui mai complex spaţiu verde din municipiu nu este o cheltuială, ci o investiție  pe termen mediu şi lung în sănătatea publică, eficiență energetică și reziliență climatică.

Notă: Datele au fost culese din reţeaua de observaţie instalată în cadrul proiectului UCLAR (https://geo.uaic.ro/uclar/) începând cu anul 2022 şi continuate în proiectul MOBCLIM (https://www.geo.uaic.ro/mobclim/), proiecte coordonate de conf. dr. Lucian Sfîcă de la Facultatea de Geografie și Geologie a Universității "Alexandru Ioan Cuza" din Iași. (geo.uaic.ro)

Pe aceeaşi temă:

 Pentru zile caniculare: Cum bate inima rece a Bacăului?

Cancicov Park Cool Island

 

Frații de la Colegiul "Gh. Vrănceanu"

    La intrarea elevilor în unitatea de învătământ, generații întregi de adolescenți sunt întâmpinați în tăcere de un cuplu cu totul deosebit: doi arbori din specii diferite, crescuți atât de apropiați încât, în timp, și-au sudat trunchiurile la bază. S-a format astfel un țesut de cicatrizare (calus) prin fenomenul de inosculație. Acest lucru se întâmplă natural la unele specii – tei, arțar, plop, salcie, chiar și la mesteceni sau stejari. Fuziunea lor, atât mecanică, cât și biologică, creează un cuplu estetic remarcabil și ne oferă un exemplu de reziliență urbană: natura se adaptează chiar și la plantări mai puțin reușite.

Orașul în modul macro

Sunt zile în care nu poți scăpa de senzația că totul este gri, monoton și urât, că nu are rost să ieși din casă, mai ales pe o vreme rece și umedă. Asta se întâmplă pentru că privești „totul” cu o singură distanță focală preconcepută.

O soluție care ne poate scoate din impas este să aplicăm tehnica fotografică a „macro-ului emoțional” – reducerea câmpului vizual prin limitarea privirii la detalii de ordinul zecilor de centimetri: textura unei frunze uscate, modelul ruginiu al unui gard, primele semne vegetale ale primăverii sau picăturile de ploaie pe un geam.

Această „apropiere” (la propriu și la figurat) ne va reaminti că frumosul este fractal: există la orice scară, dacă alegi să te uiți. Este fascinant cum fotografia, deși pare o artă a „capturării” realității, este de fapt o artă a proiecției. Prof. Vlad Eftenie spune adesea că noi fotografiem ceea ce suntem, nu doar ceea ce vedem. În felul acesta, chiar și un simplu ghiocel apărut lângă resturi de moloz ne poate aminti că frumosul nu a dispărut și că ziua nu e deloc pierdută...

 Realitatea este „materia primă”, dar forma finală este modelată de proiecția conștiinței noastre pe traseele noastre citadine, aparent arhicunoscute și atât de anoste. Iar pentru această proiecție nu e nevoie să luăm cu noi vreun device, ci doar să ieșim din casă cu ochii plini de curiozitate. În definitiv, oricât am încerca, cele mai frumoase cadre ale momentului ne vor bucura sufletul fără să fim nevoiți să apăsăm pe vreun buton declanșator ...

Foto de astăzi, exasperat de lapovița dintre blocurile gri😁

Nerv(uri) spre iarnă

 Îmi plac la nebunie ultimele frunze rămase în vârf de ramuri despuiate la granița dintre toamnă și iarnă: au mereu ceva dintr-o lecție tăcută despre timp și așteptare. Ele nu mai păstrează nimic din optimismul verii ori din forfota cromatică a toamnei pârguite. Martori vremelnici, discreți, ai unei lumi care trece, ai unui ciclu ce se pregătește să închidă o paranteză. Suspendare între frig și cădere, între ceea ce a fost și ceea ce urmează să vină, într-un echilibru dinamic pe care doar natura îl poate orchestra...

    Privindu-le, înveți că timpul nu este doar curgere, ci și oprire. Așteptarea nu e pasivitate, ci o formă de curaj gravitațional:  tenacitatea de a sta în bătaia vântului, de a rezista în fața inevitabilului, de a spune lumii: Încă nu!  Paradoxul unei încăpățânări vegetale, siluete care nu mai hrănesc copacul, dar îi păzesc memoria. Nu mai cresc, dar țin în ele, pentru câteva zile, promisiunea unei primăveri care, deși nevăzută, pulsează undeva în adâncul lemnului.

    Spleen-ul finalului de noiembrie se topește puțin când privesc cum o singură frunză poate aprinde cerul cu galbenul ei obosit. E dovada că frumusețea poate să supraviețuiască și atunci când în jur cuvântul de ordine e descompunerea. Că există conexiune chiar și în clipele când vântul pare să fure tot ce e sigur între cer și pământ. Că și pe un fundal plumburiu poți găsi o formă de estetic cu valențe fotografice, dacă înțelegi că sfârșitul nu este un capăt, ci un moment de respiro. Oricât de mult apăsă aerul bacovian cu melancoliile și (pe)trecerile lui, există mereu un rest de lumină care rămâne agățat în ramuri, pentru a ne aduce aminte că primăvara nu e niciodată prea departe...

Nervi de toamnă băcăuană

     Pe Bacovia îl simți cu adevărat într-o dimineață umedă și cețoasă de sfârșit de noiembrie, când pare că se contopește cu plânsul materiei care se prelinge pe ramurile despuiate, iar ție îți pătrunde, insidios, frigul în tălpi...Nervi de toamnă băcăuană.

21 noiembrie 2025

Noiembrie stropit cu optimism

      Îmi plac mult tufănelele, mai ales cele galbene. Vara trec pe lângă ele aproape fără să le văd, atras de explozia altor culori și parfumuri. Dar odată cu zilele reci și cețoase de noiembrie, când plumburiul pare gata să mă înhațe, ele înfloresc cu încăpățânare. Rezistente, calde, nepretențioase, un pic tupeiste în fața brumelor, își deschid florile exact când am mai mare nevoie de un strop de culoare. În zilele astea cenușii, buchețelele astea îmi par niște fragmente de lumină – stropi de însorire, panaceu pentru suflet, optimism necuvântător. O ancoră vie care, dincolo de frigul calendarului, îmi spune că natura își păstrează mereu promisiunea renașterii, micșorând timpul de așteptare până la noua mea primăvară...Posibile răspunsuri scurte la micile întrebări ale trecerii timpului.

Contemplare în inima naturii: Mănastirea Carmelitană din Luncani

 Am fost aici acum câteva săpătămâni. O zonă de un pitoresc deosebit, departe de zgomotul oraşului. Spiritualitae şi contemplare în inima pădurii...

Momentul de grație 2025 (varianta "mai bine mai lent decît deloc...")

    Pentru unii, mirare. Pentru alții, bucurie. Pentru cei mici, un loc inedit de joacă. Pentru mine, un moment așteptat un an întreg. Frumusețea lucrurilor trecătoare, dar atât de pline de sens... Când auriul coroanei se scutură spre pământ, îți amintești că trecerea poate fi, uneori, o formă de grație... Un ritual al toamnelor târzii, un ultim salut și totodată promisiune, pentru că și lucrurile care trec rămân, într-un fel, cu noi: palimpseste sufletești.

8 noiembrie 2025: un nou reper în vâltoarea timpului, timp căuș și sită deopotrivă...

     Au fost 12 zile de splendoare aurie. 29 octombrie - 9 noiembrie, o perioadă în care mulţi băcăuani au mai ridicat privirea din pământ şi au zămbit...

Wabi - Sabi

A butterfly that lives forever is really not a butterfly at all.

 (Data, în Star Trek: Picard - episodul „Et in Arcadia Ego, Part II”)