O portiţă

    Să fie aproape vreo patruzeci de ani de când n-am mai trecut Dincolo. Pare de domeniul incredibilului. Și atunci, când eram un țânc purtat de mâna bunicii, poarta era mai mereu închisă. Era fascinantă mica scurtătură care ușura drumul către/dinspre școală. Fascinantă nu neapărat prin "păcălirea" spațiului, cât mai ales prin schimbarea bruscă a fizionomiei urbane. Copil născut la bloc, între blocurile cele noi, intram într-o lume care părea desprinsă din povești: case, o curte înverzită, căței, parcă și niște găini cicălitoare...pentru un minut de traversare pe care încercam mereu să-l lungesc cu fel de fel de tertipuri de pici poznaș, spre disperarea bunicii. De-a lungul timpului, coada ochiului mai urmărea din când în când poarta care amintea de copilărie. O poartă ce părea neclintită, dar știam că dincolo de ea e acea alveolă care căpătase o aură mistică. Astăzi, din stradă, am văzut la un capăt al traseului poarta deschisă. Curtea era tot acolo. Mai mică, mai înghesuită, cenușie și neîngrijită. O lume în disoluție printre blocuri acum îmbătrânite. La capătul celălalt, o portiță ruptă mă trimite spre Lumea Nouă. Sau o fi și ea deja veche? Privesc spre locul unde bunica obișnuia să mă conducă după ce o vizitam în tot mai rarele și tot mai scurtele vizite de om matur. Întotdeauna mă grăbeam...Scurtătura inexistentă pe nicio hartă a orașului mă aruncă cu puterea unui tsunami pe un țărm nostalgic, în care mirosul de cozonac și de sărățele din aluatul pe care îl tăiam cu o rotiță zimțată (plăcerea mea...) se amestecă cu bucuria unui copil care nu știa încă de necazurile universului. Mă uit lung spre acel loc și parcă îi simt prezența, mâna grijulie care mă ținea la traversatul străzii. Tsunami... Nu timpul este dușmanul nostru, ci depărtările. Spațiul. Mă uit în spate: de asta sunt bune portițele...