„O, vino odată,
măreţ viitor”,
clama poetul amurgurilor violete. Şi pentru urbea sa natală măreţul viitor a venit!
Fotografiile din aceste pagini sînt în măsură să depună mărturie convingătoare despre Bacăul de azi, dezvăluind un oraş modern, frumos şi curat, cu o personalitate inconfundabilă, nepereche. Urbea compătimită de cel mai mare poet al locului, de George Bacovia, „Prin tîrgu-nvăluit de sărăcie / Am intîlnit un popă, un soldat... /De-acum pe cărţi voi adormi uitat, / Pierdut într-o provincie pustie“, s–a retras într-o amintire parcă demult întîmplată. Pe locul ei, aglomerare dezordonată de case pitice şi străzi prăfoase, s-a ridicat şi se ridică, deprinzîndu-se să privească lumea de la înălţimea etajelor şi a orgoliilor împlinite, Bacăul acestor ani, a cărui adevărată rectitorire s-a produs după 1965. În acest răstimp al viselor transformate în fapte care este Epoca Nicolae Ceauşescu, cea mai fertilă din istoria României, Bacăul s-a aliniat înaltelor ritmuri de dezvoltare ale ţării şi, uneori, chiar le-a depăşit, oraşul de la confluenţa Bistriţei cu Siretul realizînd azi, în numai 50 de zile, întreaga producţie marfă a anului de răscruce 1965. Ni se pare obligatorie, tocmai pentru a arăta de la cît de puţin s-a pornit, fixarea unor repere chiar mai vechi, notînd că, de pildă, în 1939, Enciclopedia României menţiona că industria Bacăului se limita la „o moară cu turbină, două cu apă, o fabrică de cherestea, o fabrică de lumânări de seu, patru tăbăcării, două fabrici de oale de pământ şi două de postavuri“. Drumul de atunci şi pînă azi, cînd industria de aici a ajuns să exporte (avioane, hârtie, maşini de alezat şi frezat, case prefabricate, confecţii, încălţăminte etc.) mai mult decît ea însăşi realiza, cu totul, în 1965, ar fi trebuit să dureze, să zicem, o sută de ani. Ca într-un miracol însă, ca urmare a politicii partidului şi statului de dezvoltare armonioasă a tuturor zonelor ţării, a temeiniciei şi implicării băcăuanilor înşişi, acest drum s-a scurtat mai mult decît şi-ar fi putut închipui, la inaugurarea Iui, chiar şi cei mai împătimiţi optimişti.
Bacăul de azi se înfăţişează aşa cum vedeţi în imaginile alăturate. Ca un oraş mirosind a var şi a tencuială, s-au dat în folosinţă după 1965 peste 45000 de apartamente, cam 80 la sută din locuitori mutîndu-se în case noi, ca un oraş cu o arhitectură zveltă şi armonioasă, la poalele căreia se revarsă, la acest ceas de primăvară, un ocean de flori, cu precădere de lalele. Pe harta lui au prins contur cîteva cartiere noi, Mioriţa, Bistriţa Lac, Cornişa, Parcului etc. Intrarea dinspre Bucureşti, asig urată de Bulevardul Republicii şi, în continuarea lui, de Calea Mărăşeşti, se deschide larg ă şi primitoare, avertizîndu-te parcă, prin geometria ei graţioasă, cu linii jucate şi, nu o dată, derutante pentru ochi, despre celelalte plăcute surprize pe care, şi mai înăuntrul lui, oraşul ţi le va oferi, la fiecare pas. Un hotel impunător, pe numele lui „Moldova“. O casă de cultură, cu o activitate trepidantă. O gară, de asemenea nouă. Tocmai dat în folosinţă, un bazin de înot cu dimensiuni olimpice. Alături, o sală d e atletism acoperită, unica din ţară cu pistă circulară. Întregrîndu-se perfect în acest cadru modern, cîteva pasaje de nivel se arcuiesc elegant peste bulevardele din centru, conferindu-le un plus de eficienţă rutieră şi, totodată, de spectaculozitate. Şi totuşi, printre atîtea şi atâtea nuanţe, culoarea preferată a oraşului rămîne verdele. Parcurile, nu doar cele întinse, „Libertăţii“ sau „Gherăeşti“, ci şi cele restrânse, din jurul blocurilor, alcătuiesc „plămînul" Bacăului, de care locuitorii au mare grijă, neaşteptînd totul de la primărie. O iniţiativă a acesteia, de a da în primire spaţiile verzi unităţilor economice şi şcolilor, a stimulat spiritul civic, fiecare străduindu-se ca parcul său să arate cît mai rînduit, cît mai curat. Iar rezultatele acestei întreceri, chiar dacă ea nu poartă, concret, respectivul nume, se văd cu ochiul liber, localnicii obişnuind să-i identifice pe cei veniţi în trecere, din alte părţi, după cutezanţa de a rupe o floare ori de a arunca o hârtie pe stradă! Ei înţeleg că oraşul le aparţine şi că frumuseţea lui, ce trebuie întreţinută, depinde de rîvna şi de vigilenta lor. Oraş frumos, prin tot ce a construit şi construieşte, Bacăul e şi unul tînăr. Cam o treime din populaţia lui o constituie elevii şi studenţii (institutul de subingineri pe ntru construcţia de maşini), el, fostul „tîrg ursuz“, cum îl numea, trist, poetul său tutelar, purtîndu-şi acum cu demnitate şi semeţie destinul de aşezare tînără, ca vîrstă şi ca stare de spirit.
Ar mai fi, fireşte, multe de spus. Numai că fotografiile din aceste pagini, sînt, cred, cît se poate de grăitoare. Ele pledează, înaintea oricăror cuvinte, despre un oraş, ales aproape la întâmplare din geografia ţării, care îşi durează cu inspiraţie şi sudoare o istorie nouă şi tulburătoare, zidind pentru azi, pentru mîine şi pentru eternitate.
Reportaj de OVIDIU IOANIŢOAIA. Fotografii de PAUL AGARICI
Revista „Flacăra“, 16 mai 1986