Nervi de toamnă băcăuană

     Pe Bacovia îl simți cu adevărat într-o dimineață umedă și cețoasă de sfârșit de noiembrie, când pare că se contopește cu plânsul materiei care se prelinge pe ramurile despuiate, iar ție îți pătrunde, insidios, frigul în tălpi...Nervi de toamnă băcăuană.

21 noiembrie 2025

November rain

     Aceeaşi aer citadin, același final de noiembrie, aceeași vreme deprimantă. Conexiunile neuronale lucrează azi în sistem proustian şi mă trimit spre o poză făcută acum ceva ani. O găsesc cu ceva greutate (trăiască AI!), imaginea teleportându-mă instantaneu…

      Vechiul magazin de pe colț, locul în care domnii de altădată își căutau luxul vestimentar, devenise deja istorie. În locul lui apăruse o cafenea cu aer tineresc, care încerca, timid, să contracareze plumburiul din jur. Intru mai mult din curiozitate, purtând cu mine o frunză bilobată pe care vântul mi-o lipise de geacă. Mă așez cu o cafea la masa cea mai apropiată de geam, surprins de cât de bine se vede vechiul meu prieten vegetal. Picăturile de ploaie se scurg pe sticlă, dându-mi senzaţia unor duzine de clepsidre care îşi pierd sincron firele de nisip. Din când în când, câte o siluetă grăbită încearcă să-și țină umbrela în echilibru sub rafalele constrânse de geometria clădirilor.

Prelungesc cafeaua; nu m-aș da dus. Sunt singur, e cald, e liniște și privesc printre picături. Încerc să mă transpun undeva departe, poate în Montmartre, primul loc care îmi vine în minte. Siluete nu mai apar, dar eu tot aștept. Viața pare plină de tot felul de așteptări: unele se scurg precum picăturile pe geam, altele se adâncesc asemenea ravenelor de pe o costișă. Paradoxal, toate lasă urme.

Sorb ultima gură de cafea și mă scutur de reveriile toamnei. Iau în palmă frunzulița de pe care picăturile se evaporaseră deja. Mă arunc în rafalele de vânt de sub copacul descărnat de coroana-i superbă. Întorc capul, cu senzația că cineva mă fixează atent. Nimeni. Îmi șterg fața și pornesc agale pe strada pustie: flâneur de ocazie, pierdut într-o periferie cu iz lacustru.

Astăzi, aceeași stradă pustie, aceeași vreme. Cafeneaua nu mai există decât într-un crâmpei fotografic imaterial. Mă aplec, ridic o frunză bilobată și o bag în buzunar. Zâmbesc și încerc să nu întorc capul. Nu reușesc. Pentru o clipă, vântul mă ia pe sus, ca atunci.  Îl las să-și facă de cap, fără grabă, ca și cum ar duce mai departe ceva ce nu-mi mai aparține. Frunza îmi încălzește palma, suficient cât să-mi amintesc că sunt atâtea momente care îţi încălzesc sufletul indiferent de vreme, chiar și atunci când locurile dispar…

E ploaia pe geamuri ce cade strident,

Stau singur la geam si totusi absent

Cand nimeni nu cere privirii reper,

Nu zic la nimeni, nici mie, ca sper

Un soare prezent !

La noapte, picăturile se vor transforma în fulgi de zăpadă.

Reverii de noiembrie

Încerc să fac ordine într-un cotlon de dulap și mă învârt, parcă în reluare, pe lângă vraful de CD-uri din alte timpuri, la granița cu obscurul Predigital. Unele poartă pe ele o grijă tandră, cuvinte scrise cu marker roșu, ca niște etichete dintr-o bibliotecă: povești, locuri, clipe. Altele nu sunt explicite, obligându-mă la un adevărat brainstorming printre luni, ani și decenii. Sunt și destule care nu se mai deschid, lăsând în urmă o undă de tristețe — teleportarea devine imposibilă...

Am în față un întreg univers de fragmente temporale închise în plastic, așteptând răbdător să fie redeschise. O viață de om, ar șopti subconștientul cel hâtru. Le privesc și simt cum, ca o briză blândă, se ridică nostalgii de tot felul. Nu te poți opune — te lași purtat prin furtuna de pixeli colorați. Trecerea timpului nu face zgomot, dar reaprinde stări peste stări. Doar bătrânul DVD-ROM mai oftează din când în când, iritat că l-am scos din lunga lui hibernare.

În fotografie, minunat este că nu trebuie să explici nimic. Doar lași briza să te ia de mână și schimbi CD-ul. O nouă călătorie poate să înceapă. Jurnal incomplet de bord, însăilat din fragmente captive de lumină. Uimitor cum timpul ne subjugă. Au fost atât de multe de oferit, este drept. Timpul însă nu aşteaptă nicio copie de siguranță.

Parcul Dendrologic Hemeiuş: Lizuca şi Patrocle vă aşteaptă...

 

Dor de starea de parc...

 Farmecul oricărui parc este dat în primul rând de elementul vegetal și de modul în care natura este integrată peren în moștenirea citadină...

#stareadeparc, 17 octombrie 2025

Un zâmbet

 Aflu de la radio că Julio Iglesias tocmai a împlinit 82 de ani. Pare neverosimil, în condiţiile în care i-am păstrat imaginea starului latino din copilărie, când îi fredonam hiturile fără să ştiu un cuvânt din limba lui Cervantes... Şi brusc, gândul îmi zboară la o zi aparte: 22 iulie 2007. O zi deosebită pentru un oraş de provincie: concertul celebrului cântăreţ pe Stadionul Municipal, etapă din „Julio Iglesias Romantic Classics Tour”.

Duminică, o zi caniculară în care termometrul avea să urce până la 38,3 °C, după cum îmi arată acum şirul de date meteo disponibile online. Poate şi de aceea spectacolul a început foarte târziu, în jurul orei 22. Sunt puţine mărturii multimedia de la eveniment. Eu am rămas doar cu o singură imagine, găsită acum cu greu printre mii de foldere „îngălbenite de vreme”, dar cu o încărcătură aparte, nu doar pentru avantajul de a fi unică.

Era trecut de miezul nopţii, final de concert, atmosfera încă fierbinte – şi la propriu, şi la figurat. Dincolo de spectacolul în sine, eram mulţumit că îl convinsesem să vină cu noi, ştiind cât de mult îl plăcuse în tinereţe artistul cu milioane de discuri vândute. Am reuşit cu greu: s-a dat bătut doar când i-am arătat biletele cumpărate, motiv în plus să mai cerem câte o halbă rece pe terasa umbroasă din Parcul Trandafirilor şi să ne ciondănim pentru banii de bilet. „Căpos ca de obicei”, avea să-mi spună la refuzul de a primi contravaloarea preţiosului carton.

Dincolo de evenimentul în sine, îmi doream în secret să-i fac o bucurie, un mic cadou pentru acei ani frumoşi în care în casă predomina muzica, nu problemele de tot felul. Zâmbetul surprins de aparatul foto mi-a adus aminte de o seară memorabilă, de un stadion, de un altfel de oraş, de atâtea lucruri faine care uneori se uită prea uşor...

Şi abia acum îmi dau seama că amândoi s-au născut în septembrie. Şi mai înţeleg că, oricât ai face, nu mai poţi da timpul înapoi – măcar pentru o îmbrăţişare într-o seară de toamnă în care amintirea verii se va disipa doar din punct de vedere termic...

Interstiții

Pe o mică alee dintre blocurile unui bătrân cartier timpul pare a curge într-o albie neafectată de vâltorile prezente. O liniște apăsătoare, plăcută pentru moment, dar lipsită de semnele jucăușe ale picilor de altădată. Mirosul de mâncare gătită se împletește cu cel al rufelor proaspăt spălate și întinse cu grijă pe sârmelor din fața blocurilor - obiceiuri vetuste pentru ochiul și nasul adolescenților spilcuiți. Fațadele coșcovite contrastează puternic cu rânduri de flori îngrijite cu  drag, semn că sufletele de după perdelele decolorate și-au păstrat spiritul tânăr. Pe o bancă, o bătrânică în papuci de casă împletește într-o cadență numai de ea știută, ridicând din când în când ochii spre un balcon din care vântul leagănă ușor un mănunchi de mentă pusă la uscat. Zâmbește cald, observând trecătorul oprit pentru a face poze la crinii din fața demisolului. Cine știe, poate o amintire de demult...

Mai tragi de timp în acest interstițiu. La capătul aleii, trepidația citadină pare a fi o măcinare fără vreun sens. Mai poate aștepta un pic...până când notificarea WhatsApp-ului  are efectul unui duș cu apă rece. Living offline is the new luxury, nu-i așa?

În urma pașilor, liniștea se închide precum mâinile bunicii care termină împletitura unei dimineți de vară...

Trandafirul

 Copil fiind, i-am detestat. Pentru că aveau țepi înfricoșători. Pentru că aveau o vitalitate plictisitoare, chiar și aduși de peste dealuri, îndurând tăcuți, în sacoșă, praful navetei făcute de părinți. Pentru că mie îmi revenea misiunea ingrată de a schimba apa din vaze. Pentru că aveam impresia că nu se pot compara cu garoafele și freziile ce ornau, invariabil,  momentele deosebite din viața adulților din primul meu deceniu de viață. Compensator, odată cu trecerea timpului, trandafirii mi-au devenit buni prieteni. Pentru noblețe și paleta nemărginită de culori. Pentru altruismul lor, cerând atât de puțin, dar oferind cu generozitate atât de mult. Pentru că pot înfrumuseța orice loc, oricând. Pentru că pot fi prinț (trandafirul japonez) sau cerșetor (măceșul). Pentru dulceața petalelor din borcanele păstrate cu grijă pentru nepot. Pentru tenacitatea lor de a înflori iar și iar, cu un optimism aparte. Pentru că au fost primele flori plantate într-un colț de curte. Pentru amintiri purtate prin roua dimineților de iunie. Și pentru că de fiecare dată când intru într-un cimitir plin de trandafiri înfloriți, curgerea timpului nu mai pare chiar atât de înfricoșătoare.

 

Palimpseste urbane: Parcul Trandafirilor

 Parcul Trandafirilor din Bacău, un rest (0,64 ha) din vechea şi frumoasa grădină publică a urbei de altădată....

Pe sub castanii copilăriei...

Neprevăzutul lui Taleb care modelează curgerea lebedelor pe firul apei...

   Primăvară 1980-1981 (?), undeva pe la 6-7 ani. Cu bunica de mână, așteptam  nerăbdător un film de animație, undeva la mijloc de săptămână, sub un castan înflorit exploziv la început  de Florar. Nu a fost să fie... M-am pomenit cu  "Ciuleandra". Ciuleandra la 7 ani? 🤣 Ce naiba e plictiseala aia? Dezamăgire maximă la  intrarea în Cinema "Forum". ..Curios, dar  la final, mi-a plăcut "filmul", deși nu înțelesesem întreaga poveste. 

   Peste ani, l-am devorat pe Rebreanu, citindu-l  din scoarță în scoarță,  umil exeget de ocazie. Norocos din fire, Rebreanu mi-a picat  la bac, dezamăgire pentru o clasă de real, parfum pentru adolescentul cu  mustață a la Nicolae Labiș...Invariabil, primăvară de primăvară, am trecut  prin pasajul cu pricina. Castanul mi-a păstrat amintirile în ritidom, făcându-mă să-l iubesc de la inflorescență și până la achenele maronii care anunță victoria toamnei.

   Cinematograful  a devenit o fantomă urbanistică, necunoscută adolescenților de astăzi.  Biblioteca de familie  în care îl descopeream pe Rebreanu s-a disipat. A rămas totuși impregnată în suflet mâna caldă a bunicii, pe traseul copilăriei și urmele traseelor piciului  de odinioară. A rezistat și castanul înflorit,  tăcut martor vegetal al prefacerilor unui oraș, reper impozant al unor palimpseste urbanistice de care mulți habar nu au și nu le pasă...

   Peste ani, chiar și un banal arbore poate deveni o madlenă, vetust martor al unei lumi trecute, dar nu uitate. Pentru că un oraș înseamnă memorie, afectivitate, moștenire, atașament, arborele  crescut odată cu tine, facere și prefacere. Fonfleuri, ar spune alohtonii aroganți. Repere firești pentru cei care își iubesc locul unde au făcut ochi...Adevărata mea "politică".

22 martie: parcul la 90 de ani

    Evoluția și dezvoltarea urbanistică  înseamnă fără niciun dubiu schimbare. De la vechea țarină a orașului. De la câteva principii solide de amenajare peisagistică. De la primele poteci trasate printre primii arbori plantați. De la gardul împrejmuitor. De la prima bancă, primul rond de narcise și primul stâlp de electricitate. De la coloana de lemn sculptat cu fior artistic. De la fântâna arteziană. De la un lăcușor cu nuferi și sălcii plângătoare. De la un stadion. De la un muzeu. De la tangajul intereselor multiple. De la uitare, ignorare, indiferență, ipocrizie. De la implicare, identitate, afectivitate, memorie, prețuire. De la o generație la alta. Ce ar trebui să rămână peste toate aceste schimbări trecute, prezente sau de perspectivă? O inimă verde a orașului, un spirit al locului pentru cei care au crescut cu parcul - (a)casă.  Așa va fi și acum? (P)arc peste timp? Inelele arborilor, precum cronicarii, vor cerne schimbarea...

#stareadeparc

http://www.deferlari.ro/2018/03/patrimoniul-verde-parcul-cancicov-din.html?m=0

Sărbători cu zăpadă în Bacău?

     Pentru că modelele de prognoză nu ne oferă la acest moment şanse prea mari de zăpadă la final de an, haideţi să aruncăm o privire retrospectivă. Graficul de mai jos este relevant: din ce în ce mai puţină zăpadă de Crăciun şi de Revelion... Va trebui şi în acest an să mergem în Carpaţi pentru a ne bucura de un zâmbetul unui om de zăpadă?

Grosimea stratului de zăpadă în oraşul Bacău pentru zilele de 25 şi 31 decembrie

Vezi şi: Crăciun (d)alb în Bacău?

Bacăul în oglinzi secante

       Un articol recent descoperit de dl. ing. Mihai Ceucă în ziarul Steagul roşu, ediţia din .31 decembrie 1957. Merită lecturat, lăsând deoparte şabloanele proletare ale unei epoci impregnate de stalinism...

Cel mai frumos 1 octombrie din Bacău...

 Pentru câteva zile, Bacăul vibra la unison...

Sursa fotografiilor din colaj: "Steagul Roşu", ediţiile din 2 şi 3 octombrie 1971

Vezi şi: Printre cronicile unui eveniment aparte: dezvelirea statuii poetului George Bacovia (1971)

Fotodocument: statuia poetului George Bacovia în anul 1971

Finalul unei epoci

 Panta rei... 

Noaptea Muzeelor: Bacău, urbea cu parfum de epocă

 Neastâmpăr, pasiune nețărmurită, dragoste necondiționată pentru palimpsestele Bacăului. Mihai Ceucă, omul providențial care ne descifrează cu farmec și acribie tainele orașului pierdut, dar nu și uitat...

Începuturi: Aleea Parcului în anii `60

Deceniul VII al secolului trecut. O imagine deosebită prinde viață prin colorizare digitală. O întreagă lume de poveste și de povestit: Aleea Parcului și Parcul Libertății...

Glasul primăverii

 

    Glasul primăverii nu se aude cu claritate în oraș, cu tot farmecul magnoliilor plantate pe ici, pe colo. Primăvara îți pătrunde în suflet pe un deal înverzit, cu miros de pământ reavăn și cu o  primă buburuză care încearcă să-și ia zborul de lângă piciorul tău. Fiorul renașterii verzi te cuprinde ascultând liniștea mormintelor străjuite de câțiva pomi bătrâni,  înfloriți ca prin farmec. Mica biserică de lemn, bijuterie a artei populare, pare a se integra atemporal într-o geografie mitică blagiană care nu ține cont de zbaterile trecătoare de pe șoseaua din apropiere. Sub acoperișul din draniță, la umbra binefăcătoare dintr-o zi neobișnuit de caldă, primăvara te cuprinde rapid  în mrejele ei, împărțind în supradoze moleșeală și scurtcircuit de petale luate de vânt și duse la marginea pădurii de glasul gureșelor păsărele din Vovidenia Luncanilor...

Primăvară. Ultima zi de martie, parfum de aprilie.

Vezi şi: Biserica de lemn de la Luncani

Surpriza de la Curtea Domnească

 Era şi timpul...

Fenofaze de primăvară

    Scriam în 2022 despre fenofaza de înflorire la Forsythia suspensa (Parcul Cancicov, 2017-2021): "Arbustul este printre primii care ne încântă ochiul și sufletul, reflectând fidel condițiile termice acumulate la începutul primăverii: o inflorire timpurie inseamnă un început de primăvară călduros, pe când o înflorire târzie relevă o primăvare rece și capricioasă. Ecartul foarte mare în timp a înfloririi reprezintă o expresie directă a variabilității mari de la un an la altul a începutului de primăvară din punct de vedere meteorologic, asa cum sintetiza prof. Lucian Sfîcă (UAIC) în urma unui interesant studiu efectuat pentru zarzării ieșeni, pe parcursul a 10 ani. Care va fi situația in acest an in Bacău? Vor reuși aceste zile călduroase să atenueze decalajul termic dat de un martie rece si enervant in primele două decade? Ne vom putea bucura de "ploaia de aur" la inceput de aprilie, să spunem undeva între 8 si 12 ale lui Prier? Vom vedea... Până una-alta, să ne bucurăm de frumoasele zile de primăvară luminoasă pe alei de parc,  aruncând un ochi și spre exploziile florale care ni se pregătesc, chiar dacă acum sunt în stand-by... "

   Anul acesta, grație celui mai cald februarie de când se fac măsurători sistematice, Forsythia a început să înflorească de la începutul lunii martie. Bucuria noastră, neștiind că vor urma multe zile reci și capricioase, care ne vor prelungi așteptarea luminoasei  primăveri...