Călin, file de poveste...

 În fiecare primăvară, arbustul ăsta de pe o uliță prăfuită de țară se transformă într-o filă de basm. E un fel de Călin Nebunul, varianta vegetală. Îmi aduce aminte de bulgărașii dintre blocurile de pe Aleea Parcului. Uneori îi vedeam și în sacoșa de navetă a mamei, un pic prăfuiți și moleșiți de drumul lung dintre școală și casă, unde își găseau un loc de cinste printre teancurile de cărți și fișe de lucru: trofee într-un cotidian cenușiu. Odată cu trecerea timpului au dispărut treptat din extensia locuită a parcului care avea să-i fie schimbat și numele. Panta rhei, ar zice Universul. Poate nu tot: universul copilăriei rezistă și prin materia aceasta fragilă, transformată în inflorescențe globulare sidefii - mici capsule ale timpului trecut, dar nu și uitat...

Arta de a iubi ce nu poate fi păstrat…

Există o sensibilitate care nu caută să oprească frumusețea, ci doar să o recunoască în trecerea ei. Primăvara o face vizibilă: într-un arbore înflorit, într-o floare care cade, într-o ploaie ușoară de aprilie.

Pentru iubitorii de frumos, astfel de momente oferite de un simplu arbore devin mai mult decât o priveliște. Devin o perspectivă asupra vieții—una care nu se agață, nu reține, ci învață să privească și să simtă, acceptând natura fulgurantă a tuturor lucrurilor.

PS: Japonezii au (și în acest caz) un concept estetic ieșit din din comun. Greu de tradus, cu o denumire dificilă de ținut minte, dar cu o filozofie aparte care îmbrățișează frumusețea efemeră și melancolia schimbării, conferă primăverii o sensibilitate ce transcende o simplă experiență estetică. Nouă nu ne rămâne decât să-l infuzăm, mulțumind zilei prezente.

Mono no aware...

Ploaie în luna lui Marte...

     Să fie vremea de afară, să fie sâcâiala unui colț de dinte, mai nervos decât un bulb de zambilă — prin zgomotul ploii, mintea evadează pentru câteva clipe în dimineți de copilărie.

    Luat pe sus de părinți, pe atunci prinși într-o navetă deloc comodă, eram parașutat la bunici. Câteva sute de metri mă duceau într-un colț de pat (îmi dau seama cât de ciudat sună astăzi cuvântul „recamier”), unde, încă semiadormit, mă cocoloșeam sub pătură, la căldură, departe de lumea dezlănțuită.

    Bunicul era deja plecat, iar bunica trebăluia prin bucătărie. În acea liniște somnolentă, bătrânul și masivul radio rusesc lăsa să se audă o lumină difuză, ca un anunț al crăpatului de zi și al ciripitului vesel din parc.

    Din perioada aceea mi-a rămas în minte, aproape fizic, timbrul lui Nicu Alifantis. Nu înțelegeam tot, uneori adormeam pe versuri, dar vocea lui aducea o tihnă care făcea ploaia suportabilă, ștergea tensiunile adulților și domolea bombănelile bunicii, pierdute printre treburi casnice fără sfârșit.

    „Umbra”, „Emoție de toamnă”, „Balada blondelor iubiri” — melodii ale începutului anilor ’80 — se leagă proustian de acea oră infuzată bizar între noapte și zi, când copilul visa cu ochii deschiși la o dimineață senină și calmă.

    Iar apoi, când bunica trăgea draperia, ziua își relua cursul firesc, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Plecam de mână spre școală, ea cu ghiozdanul meu, eu sărind printre bălți, fredonând fragmente de refren: un refren al unei voci fără chip, descoperit mult mai târziu, într-o altă zi ploioasă de  martie...

    Și poate de asta, contrar moștenirii bacoviene lăsată orașului în albie simbolistă, îmi place uneori să mă pierd prin ploaie, la granița dintre noapte și zi doar eu, stropii reci și poezia lui Alifantis în căști...

Foto: preluare de pe OLX.ro

Starea de parc: opt ani...

    Opt ani. Opt primăveri. Opt zile de 22 martie cu semnificație aparte. Opt zile în care am trecut prin toate stările vremii și prin toate stările de spirit. Am dus mai departe ideea.

    Ce s-a întâmplat în acești opt ani intră deja în categoria palimpsestelor comunitare, care se vor așeza în timp. Timpul este cel mai bun sfetnic, dar și cel mai onest decident. El trage linie, lăsând la suprafață doar ceea ce este cu adevărat de substanță.

    Pentru mine, în toate cele opt primăveri, susținerea oferită de domnul inginer Mihai Ceucă a reprezentat constanta luminoasă a zilei de 22 din luna mărțișorului. Întâlnirea onorantă cu domnia sa a devenit un ritual de desprimăvărare, o adevărată bucurie, o pârghie a echilibrului într-o lume tot mai disfuncțională, îndemn și model de perseverență pentru tot ceea ce înseamnă genius loci.

    Este marele meu câștig personal, unul care nu are nevoie de validare printr-un număr de înregistrare al vreunei instituții. Un fir invizibil care unește parfumul începuturilor cu speranța verdelui peren. Pentru că, nu-i așa, purtăm în suflet o stare aparte: starea de parc...

La mulți ani!

Harta magnoliilor băcăuane - sezonul III

Declar deschis oficial al treilea sezon al magnoliilor în orașul Bacău 💚 Plecăm de la 336 inimi verzi geolocalizate pe harta magnoliilor, păstrând aceeași invitație: să ne bucurăm de frumosul efemer de lângă noi!
http://www.deferlari.ro/2024/03/harta-magnoliilor-din-bacau-o-invitatie.html?m=0&fbclid=IwY2xjawI_4slleHRuA2FlbQIxMAABHYrUG_nv04HUN4xn-K61Vw-cYnrNoX3HstR7L5WmLO3wUnRaAxRt9smRAg_aem_kSdvxX8-2nk36sGvs4290g

http://www.deferlari.ro/2024/04/harta-magnoliilor-final-de-sezon.html?m=1

https://www.desteptarea.ro/profesorul-lucian-serban-initiaza-harta-magnoliilor-din-bacau/

"Cea mai frumoasă magnolie e mereu următoarea pe care o întâlnesc. Sunt superbe și magnoliile care străjuiesc case-bijuterie, și cele care îmbracă ferestre și înhață balcoane, și cele bogate și spectaculoase, cele mai mult late decât lungi, cele înalte de câteva etaje, magnolii pitice cu doar câțiva boboci, magnolii subestimate care cresc în mijlocul străzii, magnolii-omagiu, magnolii-declarații de dragoste, magnolii în ploaie, pe înserat, primele magnolii îmbobocite la început de sezon și cele pe-a scuturatelea la final de primăvară, albe, roz, mov, galbene.
Toate au farmecul lor, însă magnoliile dintre blocuri, dintre gri și urât, cele care colorează betoane sau curți prăfoase au farmecul lor. Un fel de estetica urâtului. Magnoliile astea kitschoase, cum le numea cineva, au magie și aduc frumos acolo unde-i cea mai mare nevoie."
Diana Robu, inițiatoarea hărții magnoliilor din București, de la care am preluat această superbă idee și am transpus-o pe malurile Bistriței...

Foto: primii boboci care stau sa pocnească în bucuria echinocțiului de primăvară, str. Prieteniei, 20 martie 2026, ora 7.

Demisol

    Sub nivelul străzii, unde ferestrele privesc lumea de jos în sus, viața pare pusă pe un fel de hibernare continuă. La o fereastră de demisol, lumina vine cu porția, iar orizontul începe (sau poate că se termină) la marginea trotuarului. Și totuși, din pământul rece, un ghiocel îndrăznește să urce peste „zero”. Mic, fragil, dar încăpățânat, încearcă să aducă un strop de bucurie celui din spatele jaluzelelor, într-un bloc îmbătrânit de vremuri. Primăvara nu ține cont de cote altimetrice, ci doar de faptul că pragul dintre întuneric și lumină trebuie trecut, spre mângâierea celor aflați la capăt de iarnă, de pensie, de drum...

Nervi de toamnă băcăuană

     Pe Bacovia îl simți cu adevărat într-o dimineață umedă și cețoasă de sfârșit de noiembrie, când pare că se contopește cu plânsul materiei care se prelinge pe ramurile despuiate, iar ție îți pătrunde, insidios, frigul în tălpi...Nervi de toamnă băcăuană.

21 noiembrie 2025

November rain

     Aceeaşi aer citadin, același final de noiembrie, aceeași vreme deprimantă. Conexiunile neuronale lucrează azi în sistem proustian şi mă trimit spre o poză făcută acum ceva ani. O găsesc cu ceva greutate (trăiască AI!), imaginea teleportându-mă instantaneu…

      Vechiul magazin de pe colț, locul în care domnii de altădată își căutau luxul vestimentar, devenise deja istorie. În locul lui apăruse o cafenea cu aer tineresc, care încerca, timid, să contracareze plumburiul din jur. Intru mai mult din curiozitate, purtând cu mine o frunză bilobată pe care vântul mi-o lipise de geacă. Mă așez cu o cafea la masa cea mai apropiată de geam, surprins de cât de bine se vede vechiul meu prieten vegetal. Picăturile de ploaie se scurg pe sticlă, dându-mi senzaţia unor duzine de clepsidre care îşi pierd sincron firele de nisip. Din când în când, câte o siluetă grăbită încearcă să-și țină umbrela în echilibru sub rafalele constrânse de geometria clădirilor.

Prelungesc cafeaua; nu m-aș da dus. Sunt singur, e cald, e liniște și privesc printre picături. Încerc să mă transpun undeva departe, poate în Montmartre, primul loc care îmi vine în minte. Siluete nu mai apar, dar eu tot aștept. Viața pare plină de tot felul de așteptări: unele se scurg precum picăturile pe geam, altele se adâncesc asemenea ravenelor de pe o costișă. Paradoxal, toate lasă urme.

Sorb ultima gură de cafea și mă scutur de reveriile toamnei. Iau în palmă frunzulița de pe care picăturile se evaporaseră deja. Mă arunc în rafalele de vânt de sub copacul descărnat de coroana-i superbă. Întorc capul, cu senzația că cineva mă fixează atent. Nimeni. Îmi șterg fața și pornesc agale pe strada pustie: flâneur de ocazie, pierdut într-o periferie cu iz lacustru.

Astăzi, aceeași stradă pustie, aceeași vreme. Cafeneaua nu mai există decât într-un crâmpei fotografic imaterial. Mă aplec, ridic o frunză bilobată și o bag în buzunar. Zâmbesc și încerc să nu întorc capul. Nu reușesc. Pentru o clipă, vântul mă ia pe sus, ca atunci.  Îl las să-și facă de cap, fără grabă, ca și cum ar duce mai departe ceva ce nu-mi mai aparține. Frunza îmi încălzește palma, suficient cât să-mi amintesc că sunt atâtea momente care îţi încălzesc sufletul indiferent de vreme, chiar și atunci când locurile dispar…

E ploaia pe geamuri ce cade strident,

Stau singur la geam si totusi absent

Cand nimeni nu cere privirii reper,

Nu zic la nimeni, nici mie, ca sper

Un soare prezent !

La noapte, picăturile se vor transforma în fulgi de zăpadă.

Reverii de noiembrie

Încerc să fac ordine într-un cotlon de dulap și mă învârt, parcă în reluare, pe lângă vraful de CD-uri din alte timpuri, la granița cu obscurul Predigital. Unele poartă pe ele o grijă tandră, cuvinte scrise cu marker roșu, ca niște etichete dintr-o bibliotecă: povești, locuri, clipe. Altele nu sunt explicite, obligându-mă la un adevărat brainstorming printre luni, ani și decenii. Sunt și destule care nu se mai deschid, lăsând în urmă o undă de tristețe — teleportarea devine imposibilă...

Am în față un întreg univers de fragmente temporale închise în plastic, așteptând răbdător să fie redeschise. O viață de om, ar șopti subconștientul cel hâtru. Le privesc și simt cum, ca o briză blândă, se ridică nostalgii de tot felul. Nu te poți opune — te lași purtat prin furtuna de pixeli colorați. Trecerea timpului nu face zgomot, dar reaprinde stări peste stări. Doar bătrânul DVD-ROM mai oftează din când în când, iritat că l-am scos din lunga lui hibernare.

În fotografie, minunat este că nu trebuie să explici nimic. Doar lași briza să te ia de mână și schimbi CD-ul. O nouă călătorie poate să înceapă. Jurnal incomplet de bord, însăilat din fragmente captive de lumină. Uimitor cum timpul ne subjugă. Au fost atât de multe de oferit, este drept. Timpul însă nu aşteaptă nicio copie de siguranță.

Parcul Dendrologic Hemeiuş: Lizuca şi Patrocle vă aşteaptă...

 

Dor de starea de parc...

 Farmecul oricărui parc este dat în primul rând de elementul vegetal și de modul în care natura este integrată peren în moștenirea citadină...

#stareadeparc, 17 octombrie 2025

Un zâmbet

 Aflu de la radio că Julio Iglesias tocmai a împlinit 82 de ani. Pare neverosimil, în condiţiile în care i-am păstrat imaginea starului latino din copilărie, când îi fredonam hiturile fără să ştiu un cuvânt din limba lui Cervantes... Şi brusc, gândul îmi zboară la o zi aparte: 22 iulie 2007. O zi deosebită pentru un oraş de provincie: concertul celebrului cântăreţ pe Stadionul Municipal, etapă din „Julio Iglesias Romantic Classics Tour”.

Duminică, o zi caniculară în care termometrul avea să urce până la 38,3 °C, după cum îmi arată acum şirul de date meteo disponibile online. Poate şi de aceea spectacolul a început foarte târziu, în jurul orei 22. Sunt puţine mărturii multimedia de la eveniment. Eu am rămas doar cu o singură imagine, găsită acum cu greu printre mii de foldere „îngălbenite de vreme”, dar cu o încărcătură aparte, nu doar pentru avantajul de a fi unică.

Era trecut de miezul nopţii, final de concert, atmosfera încă fierbinte – şi la propriu, şi la figurat. Dincolo de spectacolul în sine, eram mulţumit că îl convinsesem să vină cu noi, ştiind cât de mult îl plăcuse în tinereţe artistul cu milioane de discuri vândute. Am reuşit cu greu: s-a dat bătut doar când i-am arătat biletele cumpărate, motiv în plus să mai cerem câte o halbă rece pe terasa umbroasă din Parcul Trandafirilor şi să ne ciondănim pentru banii de bilet. „Căpos ca de obicei”, avea să-mi spună la refuzul meu de a primi contravaloarea preţiosului carton.

Dincolo de evenimentul în sine, îmi doream în secret să-i fac o bucurie, un mic cadou pentru acei ani frumoşi în care în casă predomina muzica, nu problemele de tot felul. Zâmbetul surprins de aparatul foto mi-a adus aminte de o seară memorabilă, de un stadion, de un altfel de oraş, de atâtea lucruri faine care uneori se uită prea uşor...

Şi abia acum îmi dau seama că amândoi s-au născut în septembrie. Şi mai înţeleg că, oricât ai face, nu mai poţi da timpul înapoi – măcar pentru o îmbrăţişare într-o seară de toamnă în care amintirea verii se va disipa doar din punct de vedere termic...

Interstiții

Pe o mică alee dintre blocurile unui bătrân cartier timpul pare a curge într-o albie neafectată de vâltorile prezente. O liniște apăsătoare, plăcută pentru moment, dar lipsită de semnele jucăușe ale picilor de altădată. Mirosul de mâncare gătită se împletește cu cel al rufelor proaspăt spălate și întinse cu grijă pe sârmelor din fața blocurilor - obiceiuri vetuste pentru ochiul și nasul adolescenților spilcuiți. Fațadele coșcovite contrastează puternic cu rânduri de flori îngrijite cu  drag, semn că sufletele de după perdelele decolorate și-au păstrat spiritul tânăr. Pe o bancă, o bătrânică în papuci de casă împletește într-o cadență numai de ea știută, ridicând din când în când ochii spre un balcon din care vântul leagănă ușor un mănunchi de mentă pusă la uscat. Zâmbește cald, observând trecătorul oprit pentru a face poze la crinii din fața demisolului. Cine știe, poate o amintire de demult...

Mai tragi de timp în acest interstițiu. La capătul aleii, trepidația citadină pare a fi o măcinare fără vreun sens. Mai poate aștepta un pic...până când notificarea WhatsApp-ului  are efectul unui duș cu apă rece. Living offline is the new luxury, nu-i așa?

În urma pașilor, liniștea se închide precum mâinile bunicii care termină împletitura unei dimineți de vară...

Trandafirul

 Copil fiind, i-am detestat. Pentru că aveau țepi înfricoșători. Pentru că aveau o vitalitate plictisitoare, chiar și aduși de peste dealuri, îndurând tăcuți, în sacoșă, praful navetei făcute de părinți. Pentru că mie îmi revenea misiunea ingrată de a schimba apa din vaze. Pentru că aveam impresia că nu se pot compara cu garoafele și freziile ce ornau, invariabil,  momentele deosebite din viața adulților din primul meu deceniu de viață. Compensator, odată cu trecerea timpului, trandafirii mi-au devenit buni prieteni. Pentru noblețe și paleta nemărginită de culori. Pentru altruismul lor, cerând atât de puțin, dar oferind cu generozitate atât de mult. Pentru că pot înfrumuseța orice loc, oricând. Pentru că pot fi prinț (trandafirul japonez) sau cerșetor (măceșul). Pentru dulceața petalelor din borcanele păstrate cu grijă pentru nepot. Pentru tenacitatea lor de a înflori iar și iar, cu un optimism aparte. Pentru că au fost primele flori plantate într-un colț de curte. Pentru amintiri purtate prin roua dimineților de iunie. Și pentru că de fiecare dată când intru într-un cimitir plin de trandafiri înfloriți, curgerea timpului nu mai pare chiar atât de înfricoșătoare.

 

Palimpseste urbane: Parcul Trandafirilor

 Parcul Trandafirilor din Bacău, un rest (0,64 ha) din vechea şi frumoasa grădină publică a urbei de altădată....

Pe sub castanii copilăriei...

Neprevăzutul lui Taleb care modelează curgerea lebedelor pe firul apei...

   Primăvară 1980-1981 (?), undeva pe la 6-7 ani. Cu bunica de mână, așteptam  nerăbdător un film de animație, undeva la mijloc de săptămână, sub un castan înflorit exploziv la început  de Florar. Nu a fost să fie... M-am pomenit cu  "Ciuleandra". Ciuleandra la 7 ani? 🤣 Ce naiba e plictiseala aia? Dezamăgire maximă la  intrarea în Cinema "Forum". ..Curios, dar  la final, mi-a plăcut "filmul", deși nu înțelesesem întreaga poveste. 

   Peste ani, l-am devorat pe Rebreanu, citindu-l  din scoarță în scoarță,  umil exeget de ocazie. Norocos din fire, Rebreanu mi-a picat  la bac, dezamăgire pentru o clasă de real, parfum pentru adolescentul cu  mustață a la Nicolae Labiș...Invariabil, primăvară de primăvară, am trecut  prin pasajul cu pricina. Castanul mi-a păstrat amintirile în ritidom, făcându-mă să-l iubesc de la inflorescență și până la achenele maronii care anunță victoria toamnei.

   Cinematograful  a devenit o fantomă urbanistică, necunoscută adolescenților de astăzi.  Biblioteca de familie  în care îl descopeream pe Rebreanu s-a disipat. A rămas totuși impregnată în suflet mâna caldă a bunicii, pe traseul copilăriei și urmele traseelor piciului  de odinioară. A rezistat și castanul înflorit,  tăcut martor vegetal al prefacerilor unui oraș, reper impozant al unor palimpseste urbanistice de care mulți habar nu au și nu le pasă...

   Peste ani, chiar și un banal arbore poate deveni o madlenă, vetust martor al unei lumi trecute, dar nu uitate. Pentru că un oraș înseamnă memorie, afectivitate, moștenire, atașament, arborele  crescut odată cu tine, facere și prefacere. Fonfleuri, ar spune alohtonii aroganți. Repere firești pentru cei care își iubesc locul unde au făcut ochi...Adevărata mea "politică".

22 martie: parcul la 90 de ani

    Evoluția și dezvoltarea urbanistică  înseamnă fără niciun dubiu schimbare. De la vechea țarină a orașului. De la câteva principii solide de amenajare peisagistică. De la primele poteci trasate printre primii arbori plantați. De la gardul împrejmuitor. De la prima bancă, primul rond de narcise și primul stâlp de electricitate. De la coloana de lemn sculptat cu fior artistic. De la fântâna arteziană. De la un lăcușor cu nuferi și sălcii plângătoare. De la un stadion. De la un muzeu. De la tangajul intereselor multiple. De la uitare, ignorare, indiferență, ipocrizie. De la implicare, identitate, afectivitate, memorie, prețuire. De la o generație la alta. Ce ar trebui să rămână peste toate aceste schimbări trecute, prezente sau de perspectivă? O inimă verde a orașului, un spirit al locului pentru cei care au crescut cu parcul - (a)casă.  Așa va fi și acum? (P)arc peste timp? Inelele arborilor, precum cronicarii, vor cerne schimbarea...

#stareadeparc

http://www.deferlari.ro/2018/03/patrimoniul-verde-parcul-cancicov-din.html?m=0

Sărbători cu zăpadă în Bacău?

     Pentru că modelele de prognoză nu ne oferă la acest moment şanse prea mari de zăpadă la final de an, haideţi să aruncăm o privire retrospectivă. Graficul de mai jos este relevant: din ce în ce mai puţină zăpadă de Crăciun şi de Revelion... Va trebui şi în acest an să mergem în Carpaţi pentru a ne bucura de un zâmbetul unui om de zăpadă?

Grosimea stratului de zăpadă în oraşul Bacău pentru zilele de 25 şi 31 decembrie

Vezi şi: Crăciun (d)alb în Bacău?

Bacăul în oglinzi secante

       Un articol recent descoperit de dl. ing. Mihai Ceucă în ziarul Steagul roşu, ediţia din .31 decembrie 1957. Merită lecturat, lăsând deoparte şabloanele proletare ale unei epoci impregnate de stalinism...

Cel mai frumos 1 octombrie din Bacău...

 Pentru câteva zile, Bacăul vibra la unison...

Sursa fotografiilor din colaj: "Steagul Roşu", ediţiile din 2 şi 3 octombrie 1971

Vezi şi: Printre cronicile unui eveniment aparte: dezvelirea statuii poetului George Bacovia (1971)

Fotodocument: statuia poetului George Bacovia în anul 1971