Să fie vremea de afară, să fie sâcâiala
unui colț de dinte, mai nervos decât un bulb de zambilă — prin zgomotul ploii,
mintea evadează pentru câteva clipe în dimineți de copilărie.
Luat pe sus de părinți, pe atunci prinși
într-o navetă deloc comodă, eram parașutat la bunici. Câteva sute de metri mă
duceau într-un colț de pat (îmi dau seama cât de ciudat sună astăzi cuvântul
„recamier”), unde, încă semiadormit, mă cocoloșeam sub pătură, la căldură,
departe de lumea dezlănțuită.
Bunicul era deja plecat, iar bunica
trebăluia prin bucătărie. În acea liniște somnolentă, bătrânul și masivul radio
rusesc lăsa să se audă o lumină difuză, ca un anunț al crăpatului de zi și al
ciripitului vesel din parc.
Din perioada aceea mi-a rămas în minte,
aproape fizic, timbrul lui Nicu Alifantis. Nu înțelegeam tot, uneori adormeam
pe versuri, dar vocea lui aducea o tihnă care făcea ploaia suportabilă, ștergea
tensiunile adulților și domolea bombănelile bunicii, pierdute printre treburi
casnice fără sfârșit.
„Umbra”, „Emoție de toamnă”, „Balada
blondelor iubiri” — melodii ale începutului anilor ’80 — se leagă proustian de
acea oră infuzată bizar între noapte și zi, când copilul visa cu ochii
deschiși la o dimineață senină și calmă.
Iar apoi, când bunica trăgea draperia, ziua
își relua cursul firesc, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Plecam de mână
spre școală, ea cu ghiozdanul meu, eu sărind printre bălți, fredonând fragmente
de refren: un refren al unei voci fără chip, descoperit mult mai târziu, într-o
altă zi ploioasă de martie...
Și poate de asta, contrar moștenirii
bacoviene lăsată orașului în albie simbolistă, îmi place uneori să mă pierd
prin ploaie, la granița dintre noapte și zi doar eu, stropii reci și poezia lui
Alifantis în căști...
Foto: preluare de pe OLX.ro
