Noiembrie cel urât

 Termic, peste media multianuală: 7,1 C, ca medie lunară – v. grafic. Extreme cuprinse între – 0,2 C (chiar în prima zi, singura care va rămâne cu valori negative) şi 17,5 C (17 noiembrie). Media temperaturilor minime: 4,2 C. Media temperaturilor maxime: 10,1 C.

Excendentară pluviometric: 69,7 l/mp (dublu faţă de media multianuală). 

14 zile cu ceaţă, o zi cu ceva zăpadă.

Nu mai puţin de 22 de zile fără a vedea Soarele sau cu ceva raze palide.

Noiembrie în câteva date seci, deprimant de bacovian. Cea mai urâtă lună din an. Mai sunt trei 😉

Nerv(uri) spre iarnă

 Îmi plac la nebunie ultimele frunze rămase în vârf de ramuri despuiate la granița dintre toamnă și iarnă: au mereu ceva dintr-o lecție tăcută despre timp și așteptare. Ele nu mai păstrează nimic din optimismul verii ori din forfota cromatică a toamnei pârguite. Martori vremelnici, discreți, ai unei lumi care trece, ai unui ciclu ce se pregătește să închidă o paranteză. Suspendare între frig și cădere, între ceea ce a fost și ceea ce urmează să vină, într-un echilibru dinamic pe care doar natura îl poate orchestra...

    Privindu-le, înveți că timpul nu este doar curgere, ci și oprire. Așteptarea nu e pasivitate, ci o formă de curaj gravitațional:  tenacitatea de a sta în bătaia vântului, de a rezista în fața inevitabilului, de a spune lumii: Încă nu!  Paradoxul unei încăpățânări vegetale, siluete care nu mai hrănesc copacul, dar îi păzesc memoria. Nu mai cresc, dar țin în ele, pentru câteva zile, promisiunea unei primăveri care, deși nevăzută, pulsează undeva în adâncul lemnului.

    Spleen-ul finalului de noiembrie se topește puțin când privesc cum o singură frunză poate aprinde cerul cu galbenul ei obosit. E dovada că frumusețea poate să supraviețuiască și atunci când în jur cuvântul de ordine e descompunerea. Că există conexiune chiar și în clipele când vântul pare să fure tot ce e sigur între cer și pământ. Că și pe un fundal plumburiu poți găsi o formă de estetic cu valențe fotografice, dacă înțelegi că sfârșitul nu este un capăt, ci un moment de respiro. Oricât de mult apăsă aerul bacovian cu melancoliile și (pe)trecerile lui, există mereu un rest de lumină care rămâne agățat în ramuri, pentru a ne aduce aminte că primăvara nu e niciodată prea departe...

Cinefil printre decenii

       Spre finalul anilor ’80, cu tot cu cenușiul lor inclus, profesorul de limba și literatura română, dl. Ioan Lazăr (Dumnezeu să îl odihnească în pace!), avea să ne facă o surpriză pentru acele vremuri în care rigoarea era cuvântul de ordine într-un sistem educațional anchilozat: vizionarea filmului „Liceenii” la Cinema Central. Avea să fie filmul unei generații, dar țin minte că unii profesori au privit atunci cu scepticism momentul, neezitând să (ne) ironizeze: „Voi aveți nevoie să învățați pentru examene din programă, nu să pierdeți vremea mergând filme!”

      Nu toate orele frumoase din viața de licean rămân în amintire. Au nevoie de substanță și pasiune pentru a trece testul timpului, chiar dacă, pe moment, nu le dai importanța cuvenită. Peste ani, îți dai seama cât de mult a contat un astfel de eveniment neprevăzut dintr-o zi obișnuită a unor liceeni. O mică „lebădă neagră”. La fel ca secvențele de oră considerate atunci de noi interesante, dar nerelevante din perspectiva examenelor (Esenin, Zola, Baudelaire etc.). Nu înțelegeam prea bine cât de mult înseamnă ca cineva să-și deschidă — și să-ți deschidă — ochii și inima, ieșind din tipare. La fel cum nu știam atunci ce viitor mă așteaptă, cât de greu este să porți, în timp, atât propriile zbateri, cât și pe cele aparținând unor noi și noi generații, mereu altfel...

       Iar acum, când îi privesc, mă surprind zâmbind: nici ei nu vor ține minte tot, nici ei nu vor fi mereu atenți. Dar dacă măcar unul va simți, peste ani, un fior blând al unei amintiri fără motiv anume, înseamnă că firul acela nevăzut — de atunci până azi — și-a făcut treaba. Și că lumea noastră poate fi schimbată și așa, doar prin faptul că am reușit să aducem un strop de memorabil într-o zi anostă, la final de toamnă…

Cercul poeților dispăruți...

      Fără niciun chef, fac scroll pe o platformă de streaming și dau de filmul "Cercul poeților dispăruți". Îl văzusem acum mai bine de două decenii, la ore târzii, harul lui Robin Williams alungându-mi somnul. Acum l-am absorbit cu toți porii, în mai multe chei de lectură. Firesc. Anii mulți de la catedră m-au făcut să rezonez altfel cu profesorul John Keating, trăind filmul ca la prima vizionare.

Memorabil versul citat în fața elevilor, cheie de lectură pentru întreaga poveste:

Gather ye rosebuds while ye may;

Old Time is still a-flying.

(într-o posibilă traducere: Culegeți trandafirii cât încă mai puteți; / Timpul, bătrânul, tot zboară.)

Tocmai culesesem ultimul trandafir din grădină, din încercarea de a-l avea mai mult timp în preajmă, ocrotit de ploaia rece. Nimic nu e întâmplător pe lumea asta. Nici măcar (sau poate cu atât mai mult) într-un noiembrie exasperant ca un ropot de ploaie ce cade necontenit pe o bucată de tablă ruginită. Sau poate că universul trimite memento-uri discrete, amintiri înfășurate în petale ude și scene de film, ca să ne spună că uneori nu noi alegem trandafirii și clipele memorabile — ci ele ne aleg pe noi, când avem cel mai mult nevoie să ne reamintim că, chiar și într-un final de toamnă ca o gaură neagră, timpul știe încă să miroasă a începuturi...

Sweet november...

Sau poate că nu.

Nervi de toamnă băcăuană

     Pe Bacovia îl simți cu adevărat într-o dimineață umedă și cețoasă de sfârșit de noiembrie, când pare că se contopește cu plânsul materiei care se prelinge pe ramurile despuiate, iar ție îți pătrunde, insidios, frigul în tălpi...Nervi de toamnă băcăuană.

21 noiembrie 2025

November rain

     Aceeaşi aer citadin, același final de noiembrie, aceeași vreme deprimantă. Conexiunile neuronale lucrează azi în sistem proustian şi mă trimit spre o poză făcută acum ceva ani. O găsesc cu ceva greutate (trăiască AI!), imaginea teleportându-mă instantaneu…

      Vechiul magazin de pe colț, locul în care domnii de altădată își căutau luxul vestimentar, devenise deja istorie. În locul lui apăruse o cafenea cu aer tineresc, care încerca, timid, să contracareze plumburiul din jur. Intru mai mult din curiozitate, purtând cu mine o frunză bilobată pe care vântul mi-o lipise de geacă. Mă așez cu o cafea la masa cea mai apropiată de geam, surprins de cât de bine se vede vechiul meu prieten vegetal. Picăturile de ploaie se scurg pe sticlă, dându-mi senzaţia unor duzine de clepsidre care îşi pierd sincron firele de nisip. Din când în când, câte o siluetă grăbită încearcă să-și țină umbrela în echilibru sub rafalele constrânse de geometria clădirilor.

Prelungesc cafeaua; nu m-aș da dus. Sunt singur, e cald, e liniște și privesc printre picături. Încerc să mă transpun undeva departe, poate în Montmartre, primul loc care îmi vine în minte. Siluete nu mai apar, dar eu tot aștept. Viața pare plină de tot felul de așteptări: unele se scurg precum picăturile pe geam, altele se adâncesc asemenea ravenelor de pe o costișă. Paradoxal, toate lasă urme.

Sorb ultima gură de cafea și mă scutur de reveriile toamnei. Iau în palmă frunzulița de pe care picăturile se evaporaseră deja. Mă arunc în rafalele de vânt de sub copacul descărnat de coroana-i superbă. Întorc capul, cu senzația că cineva mă fixează atent. Nimeni. Îmi șterg fața și pornesc agale pe strada pustie: flâneur de ocazie, pierdut într-o periferie cu iz lacustru.

Astăzi, aceeași stradă pustie, aceeași vreme. Cafeneaua nu mai există decât într-un crâmpei fotografic imaterial. Mă aplec, ridic o frunză bilobată și o bag în buzunar. Zâmbesc și încerc să nu întorc capul. Nu reușesc. Pentru o clipă, vântul mă ia pe sus, ca atunci.  Îl las să-și facă de cap, fără grabă, ca și cum ar duce mai departe ceva ce nu-mi mai aparține. Frunza îmi încălzește palma, suficient cât să-mi amintesc că sunt atâtea momente care îţi încălzesc sufletul indiferent de vreme, chiar și atunci când locurile dispar…

E ploaia pe geamuri ce cade strident,

Stau singur la geam si totusi absent

Cand nimeni nu cere privirii reper,

Nu zic la nimeni, nici mie, ca sper

Un soare prezent !

La noapte, picăturile se vor transforma în fulgi de zăpadă.

Reverii de noiembrie

Încerc să fac ordine într-un cotlon de dulap și mă învârt, parcă în reluare, pe lângă vraful de CD-uri din alte timpuri, la granița cu obscurul Predigital. Unele poartă pe ele o grijă tandră, cuvinte scrise cu marker roșu, ca niște etichete dintr-o bibliotecă: povești, locuri, clipe. Altele nu sunt explicite, obligându-mă la un adevărat brainstorming printre luni, ani și decenii. Sunt și destule care nu se mai deschid, lăsând în urmă o undă de tristețe — teleportarea devine imposibilă...

Am în față un întreg univers de fragmente temporale închise în plastic, așteptând răbdător să fie redeschise. O viață de om, ar șopti subconștientul cel hâtru. Le privesc și simt cum, ca o briză blândă, se ridică nostalgii de tot felul. Nu te poți opune — te lași purtat prin furtuna de pixeli colorați. Trecerea timpului nu face zgomot, dar reaprinde stări peste stări. Doar bătrânul DVD-ROM mai oftează din când în când, iritat că l-am scos din lunga lui hibernare.

În fotografie, minunat este că nu trebuie să explici nimic. Doar lași briza să te ia de mână și schimbi CD-ul. O nouă călătorie poate să înceapă. Jurnal incomplet de bord, însăilat din fragmente captive de lumină. Uimitor cum timpul ne subjugă. Au fost atât de multe de oferit, este drept. Timpul însă nu aşteaptă nicio copie de siguranță.

Noiembrie stropit cu optimism

      Îmi plac mult tufănelele, mai ales cele galbene. Vara trec pe lângă ele aproape fără să le văd, atras de explozia altor culori și parfumuri. Dar odată cu zilele reci și cețoase de noiembrie, când plumburiul pare gata să mă înhațe, ele înfloresc cu încăpățânare. Rezistente, calde, nepretențioase, un pic tupeiste în fața brumelor, își deschid florile exact când am mai mare nevoie de un strop de culoare. În zilele astea cenușii, buchețelele astea îmi par niște fragmente de lumină – stropi de însorire, panaceu pentru suflet, optimism necuvântător. O ancoră vie care, dincolo de frigul calendarului, îmi spune că natura își păstrează mereu promisiunea renașterii, micșorând timpul de așteptare până la noua mea primăvară...Posibile răspunsuri scurte la micile întrebări ale trecerii timpului.