Aflu de la radio că Julio Iglesias tocmai a
împlinit 82 de ani. Pare neverosimil, în condiţiile în care i-am păstrat
imaginea starului latino din copilărie, când îi fredonam hiturile fără să ştiu
un cuvânt din limba lui Cervantes... Şi brusc, gândul îmi zboară la o zi aparte: 22 iulie
2007. O zi deosebită pentru un oraş de provincie: concertul celebrului cântăreţ
pe Stadionul Municipal, etapă din „Julio Iglesias Romantic Classics Tour”.
Duminică, o zi caniculară în care termometrul
avea să urce până la 38,3 °C, după cum îmi arată acum şirul de date meteo
disponibile online. Poate şi de aceea spectacolul a început foarte târziu, în
jurul orei 22. Sunt puţine mărturii multimedia de la eveniment. Eu am rămas
doar cu o singură imagine, găsită acum cu greu printre mii de foldere
„îngălbenite de vreme”, dar cu o încărcătură aparte, nu doar pentru avantajul
de a fi unică.
Era trecut de miezul nopţii, final de concert,
atmosfera încă fierbinte – şi la propriu, şi la figurat. Dincolo de spectacolul
în sine, eram mulţumit că îl convinsesem să vină cu noi, ştiind cât de mult îl
plăcuse în tinereţe artistul cu milioane de discuri vândute. Am reuşit cu greu:
s-a dat bătut doar când i-am arătat biletele cumpărate, motiv în plus să mai
cerem câte o halbă rece pe terasa umbroasă din Parcul Trandafirilor şi să ne
ciondănim pentru banii de bilet. „Căpos ca de obicei”, avea
să-mi spună la refuzul de a primi contravaloarea preţiosului carton.
Dincolo de evenimentul în sine, îmi doream în
secret să-i fac o bucurie, un mic cadou pentru acei ani frumoşi în care în casă
predomina muzica, nu problemele de tot felul. Zâmbetul surprins de aparatul
foto mi-a adus aminte de o seară memorabilă, de un stadion, de un altfel de
oraş, de atâtea lucruri faine care uneori se uită prea uşor...
Şi abia acum îmi dau seama că amândoi s-au născut
în septembrie. Şi mai înţeleg că, oricât ai face, nu mai poţi da timpul înapoi
– măcar pentru o îmbrăţişare într-o seară de toamnă în care amintirea verii se
va disipa doar din punct de vedere termic...
