Faţă în faţă cu...necunoscutul :)

     Încă dimineață. La un colț de stradă, o voce energică și o mână fermă mă scoate brusc din gânduri. Casual, jovial, undeva pe la 35-40 de ani. Mă felicită pentru ceea ce fac, pentru foto, pentru inițiative. Îmi urează să continui. Aflu că mă cunoaște indirect, de pe FB. Nu apuc bine să mă dezmeticesc, după mulțumirile mele uluite, că tipul e deja la 20 m distanță, urmându-și drumul. 30 de secunde mai plăcute decât multe alte chestii lumești... Multumesc, stimate necunoscut! You've made my day!

    PS: probabil unele lucruri trebuie să se întâmple. Strada cu pricina nu face parte din traseele uzuale. Astăzi însă m-a atras să plec cu o oră mai devreme de acasă și să fac un ocol greu de explicat...

O portiţă

    Să fie aproape vreo patruzeci de ani de când n-am mai trecut Dincolo. Pare de domeniul incredibilului. Și atunci, când eram un țânc purtat de mâna bunicii, poarta era mai mereu închisă. Era fascinantă mica scurtătură care ușura drumul către/dinspre școală. Fascinantă nu neapărat prin "păcălirea" spațiului, cât mai ales prin schimbarea bruscă a fizionomiei urbane. Copil născut la bloc, între blocurile cele noi, intram într-o lume care părea desprinsă din povești: case, o curte înverzită, căței, parcă și niște găini cicălitoare...pentru un minut de traversare pe care încercam mereu să-l lungesc cu fel de fel de tertipuri de pici poznaș, spre disperarea bunicii. De-a lungul timpului, coada ochiului mai urmărea din când în când poarta care amintea de copilărie. O poartă ce părea neclintită, dar știam că dincolo de ea e acea alveolă care căpătase o aură mistică. Astăzi, din stradă, am văzut la un capăt al traseului poarta deschisă. Curtea era tot acolo. Mai mică, mai înghesuită, cenușie și neîngrijită. O lume în disoluție printre blocuri acum îmbătrânite. La capătul celălalt, o portiță ruptă mă trimite spre Lumea Nouă. Sau o fi și ea deja veche? Privesc spre locul unde bunica obișnuia să mă conducă după ce o vizitam în tot mai rarele și tot mai scurtele vizite de om matur. Întotdeauna mă grăbeam...Scurtătura inexistentă pe nicio hartă a orașului mă aruncă cu puterea unui tsunami pe un țărm nostalgic, în care mirosul de cozonac și de sărățele din aluatul pe care îl tăiam cu o rotiță zimțată (plăcerea mea...) se amestecă cu bucuria unui copil care nu știa încă de necazurile universului. Mă uit lung spre acel loc și parcă îi simt prezența, mâna grijulie care mă ținea la traversatul străzii. Tsunami... Nu timpul este dușmanul nostru, ci depărtările. Spațiul. Mă uit în spate: de asta sunt bune portițele...

Colosul din...albia Bistriţei

Melcul meu globe-trotter

Travel is never a matter of money, but of courage.

Râul din spatele oraşului...

    Să tot fie vreo 15 ani de când tot vorbesc pe diverse canale tradiţionale (articole, studii, simpozioane) sau moderne (blog, FB) de importanţa Bistriţei pentru Bacău.  Nu îmi doresc să mai aştept încă pe atât pentru a vedea o infrastructură verde - albastră purtată cu mândrie în piept de oraş. Deocamdată am rămas tot la la stadiul pârâului din spatele curţii, acolo unde aruncă ţăranul lăturile şi unde vin găinile să scormonească printre buruieni...

Dileme citadine de ieri şi de azi

  Exemplul cel mai la îndemână pe care îl am. De peste patru ani există aceasta situaţie “fără rezolvare". Mă întreb: ai nevoie de un buget gigantic pentru a remedia lucrurile? Ai nevoie de o anumită culoare politică sau de cine ştie ce alianţe şi convenţii? Ai nevoie de strategii şi studii de fundamentare? Ai nevoie de orgolii şi servituţi? Ai nevoie de un consens naţional sfinţit de un sobor de preoți? Ai nevoie de campanii electorale şi de niste alegeri victorioase? Ai nevoie de doctrine? Ai nevoie de viziune? Ai nevoie de noile tehnologii? Nu, nu cred. Lucrurile sunt mult mai simple: ai nevoie să ÎȚI PESE cu adevarat de oraşul tău! Nu credeţi?

Printre nici-uri

  Nici mai mare, nici mai mic. Nici mai frumos, nici mai urât. Nici mai smart, nici mai troglodit. Nici mai romantic, nici mai pragmatic. Nici mai occidental, nici mai oriental. Nici mai răsărit, nici mai amurg violet. Orașul meu. Aici am făcut ochi. Și asta schimbă nici-urile, printre grăuncioare de polen și flori de plumb...

Viitorul cel bun

     După mai bine de două decenii de învățământ, pot spune cu mâna pe inimă că face parte din categoria celor cu totul deosebiți. Prin pasiunea arzătoare, prin inteligență, printr-un simț aparte al intuirii complexității fenomenelor geografice. Prin spontaneitate și jovialitate. Prin faptul că respiră curiozitate și dorință pentru cunoaștere. El este George, olimpicul vrăncean care la festivitatea de premiere a Olimpiadei de Geografie (încheiată acum câteva zile la Târgu Mureş) a făcut comisia naţională să recunoască că generația de astăzi poate învinge manualele. O sală întreagă a aplaudat atunci, materialul video ne stă la dispoziție pentru a viziona secvența memorabilă. Știam deja că George este capabil de așa ceva. El este un învingător. Şi mai mult decât atât, este open-minded. Geografia înseamnă in primul rând spirit viu, cercetător, analitic. Mă bucur enorm că astfel de tineri pot schimba nu doar manualele, ci pot învinge mentalități, gândire șablonardă, orgolii, geopolitici mărunte... Ei sunt viitorul cel bun pentru țara asta. Noi trebuie doar să nu le frângem aripile...Pentru el, pentru alții ca el, viitorul nu poate și nu trebuie să aibă visuri depășite...Rise and shine!