Timpul arborilor...arborii timpului

Astăzi, chiar de m-aș întoarce

A-nțelege n-o mai pot…

Unde ești, copilărie,

Cu pădurea ta cu tot?

(Mihai Eminescu) 

Ati auzit de "merele cailor"?

Bucuriile micilor explorări urbane: Maclura pomifera, plăcuta surpriză din Parcul "Cancicov". Sunt curios dacă exemplarul apare în mult așteptatul registru al spatiilor verzi...

Detalii aici.

Fiorul iernii

Sub vremuri

Plumb(i)

"E un domn Bacovia din târgul acesta
descumpănit
care vine și pleacă
și n-a mai murit"

(Dan Petrușcă - Vremuri în amestec)

Decembrie

"O altă soluție de a face față cenușiului e cea lașă și oportunistă: și anume de a te face una cu el. De a deveni tu însuți cenușiu, ca să nu te mai distingi în mulțime și-n atmosfera generală. Oricum, majoritatea lumii care se perindă prin cenușiul ăsta poartă scurte negre ori chiar cenușii, căciuli și rucsacuri așijderea. De departe, semenii noștri înaintînd prin negură pot părea asemănători, dacă nu la fel, pînă la un punct. Cenușiul poate merge pînă dincolo de geacă și căciulă: să intre-n tine, și nu numai să te-mbraci la fel cu alții, ci și să te porți la fel, să împărtășești aceleași țeluri și atitudini. Să alergi grăbit, zi și noapte, după ceva ce, oricum, vei prinde (dacă vei prinde) doar pentru puțin timp.

   Sau nu. Sau poți refuza cenușiul prin mijloace proprii. Fiecare prin formula lui personală. Păstrînd pe dinafară, dar mai ales pe dinăuntru, stropul ăla de culoare, ca o pată făcută din întîmplare de un stilou care curge ori de o pensulă prea muiată-n apă, care-ți schimbă perspectiva. Care dă o altă nuanță lucrurilor: una mai spre galben pal sau chiar auriu. Care le poleiește și le face să capete contururi clare, uneori stridente, care să se distingă în marea de cenușiu."

Iaromira Popovici
Sursa: Dilema Veche

Anii din viaţă, viaţa din ani...

La deal, la vale...

      Pe un vârf de deal, la hotar tăcut de sat, un bătrân cimitir își petrece timpul printre lăstari și tufănele. Dimineață de toamnă, meandrezi printre morminte, aplecând privirea pe sub frunze îngălbenite. Ai senzația unei simbioze în care nimeni și nimic nu poate schimba tainicul echilibru natural care poartă pașii la deal și la vale, la vale și iar la deal, urmărind firul nesigur al ulițelor. Ridurile adânci ale unei bătrâne îmbrăcate în negru din cap până-n picioare contrastează cu un zâmbet blând, dar plin de tristețe. Involuntar îți aduci aminte de un pasaj din acel memorabil discurs-elogiu scris de Lucian Blaga: "Satul, situat în inima unei lumi îşi e oarecum sieşi suficient. El n-are nevoie de altceva decît de pămîntul şi de sufletul său şi de un pic de ajutor de sus, pentru a-şi suporta cu răbdare destinul."

Acum, după vreo 25 de ani de când am călcat pentru prima dată prin acest colț de univers rural, semantica satului atemporal blagian capătă un altfel de sens. Atemporal? Nu mai știu, din moment ce timpul a înghițit hain și alandala din mult prea multe, de la nuci falnici la fântâni, de la freamătul cailor la mirosul de lapte proaspăt. Prin același colb sau aceleași noroaie, destinele sunt luate de vânt pe ulițele satului: la deal, la vale, la deal... Sus, peste sat, o cruce putrezită străjuiește răbdătoare un pui de nuc.