O ploaie de aur oferită băcăuanilor în liniște, sakura autohtonă, apogeu al curgerii toamnei multicolore spre plumburiul bacovian. Încă o ofrandă anuală adusă spiritului locului...
Un bătrân, pe
o bancă în Parcul Trandafirilor, privea intens frunzele bilobate care se așezau
lin pe trotuar. Privea la ele și privea prin ele, zâmbind ușor în colțul gurii.
Între claxoane nervoase și forfotă citadină, imaginea seniorului și a
copacului-monument aducea a cadru rupt din Hemingway. Mi l-am imaginat la malul
mării, privind răsăritul cu același zâmbet... Am înlocuit în gând frunzele
bilibate cu nisipul marin și mi-am amintit de o confesiune finală a marelui
Isaac Newton: Nu știu cum arăt eu în fața
lumii, dar mie mi se pare că sunt un băiat care se joacă pe malul mării și se
distrează căutând din timp în timp pietricele mai colorate decât de obicei, sau
o scoică roșie, în timp ce marele ocean al adevărului se întinde necunoscut în
fața mea.
