Vara 2026, deficitară pluviometric

 Cel mai secetos august din 2018 încoace și, per ansamblu, o vară secetoasă...

Bricolaj arboricol: arborele lalea

   Una dintre cele mai frumoase și ușor de recunoscut frunze din lumea vegetală. Limbul foliar nu se termină cu un vârf (apex) așa cum au majoritatea plantelor. Extremitatea superioară pare retezată drept sau scobită la mijloc, ca și cum cineva foarte răbdător a lucrat atent cu o foarfecă. Rezultatul este unul deosebit: o formă de liră cu patru lobi, într-o dispunere aproape simetrică, doi câte doi. O morfologie lirică, punctată exemplar de nomenclatura botanică prin numele genului: Liriodendron.

Cu alte cuvinte, un adevărat arbore cu valențe decorative din cap și până în picioare. Sau de la rădăcină până la apex 😁

Greu să nu te îndrăgostești de el când îi privești atent coroana, printre jocurile de lumini și umbre. O veritabilă lecție de geometrie poetică în regnul vegetal: arborele-lalea/tulipan (Liriodendron tulipifera).

.

Dincolo de Excel...

În biblioteca de pe un perete întreg al copilăriei mele se afla o carte apărută în 1978. Prin titlul ei ermetic și aproape înfricoșător pentru copilul de 6-7 ani, îmi inspira un respect deosebit. Peste mulți ani aveam să o citesc și să-i înțeleg, în sfârșit, rostul pe raft: „Dirigintele și sintalitatea colectivului de elevi", scrisă de pedagogul Ioan Nicola.

Credeam că această amintire s-a pierdut. Au avut grijă însă să mi-o scoată din abisurile memoriei mai-marii zilei, venind cu ideea aberantă de a calcula indemnizația de dirigenție proporțional cu numărul de elevi din clasă.

Este de o ironie amară faptul că într-un sistem educațional care vorbește de decenii despre dinamica grupului, climatul clasei, relațiile interpersonale și coeziunea colectivului, singurul criteriu administrativ găsit pentru a „măsura" munca dirigintelui rămâne, până la urmă, numărul de capete. Mai mulți elevi înseamnă, în logica asta, mai multă muncă și deci o indemnizație mai mare — o ecuație limpede doar dacă ignori tot ce contează cu adevărat.

Pentru că în educație, mărimea colectivului nu este niciodată echivalentă cu dificultatea muncii. Un diriginte cu 30 de elevi într-un colectiv deja sudat, autonom, cooperant și sprijinit de părinți implicați poate avea o muncă infinit mai ușoară decât un diriginte cu 20 sau 24 de elevi într-o clasă fragmentată — cu conflicte interne, absenteism, probleme familiale, elevi cu CES, cazuri de bullying sau lipsă totală de implicare din partea familiei.

Orice profesor cu experiență știe că o clasă dificilă în clasa a IX-a poate deveni un colectiv excelent în a XI-a, tocmai ca urmare a efortului nevăzut, de uzură, depus de diriginte. Dacă remunerația se stabilește exclusiv după numărul de elevi, tocmai această muncă esențială de transformare a grupului rămâne complet invizibilă.

Sistemul educațional are o particularitate teribil de incomodă pentru orice tabel Excel: valoarea muncii profesorului nu este întotdeauna proporțională cu ceea ce poate fi numărat. Numărul elevilor este un indicator al dimensiunii clasei. Sintalitatea este un indicator al structurii și dinamicii colectivului — și tocmai de asta nu încape într-o simplă rubrică cu „Nr. elevi". Reducerea muncii de diriginte la o cifră seamănă mai degrabă cu o scamatorie ieftină decât cu o evaluare reală a ceea ce înseamnă să formezi, an de an, un colectiv.

Credeam că le-am văzut pe toate în sistem. Se pare că m-am înșelat.

Arheologie informațională

 Mă pregăteam să le arunc. Perioada de dinainte de Google, apoi primii mei ani la catedră. Reviste, articole, decupaje.

M-a oprit plicul în care fișasem articole relevante, material didactic de calitate pentru elevii mei.

Mă uit acum la titlurile de pe fiecare copertă și o întreagă lume în prefacere mi se derulează prin fața ochilor. O lume pe care o urmăream, o înțelegeam cum puteam și, mai ales, pe care credeam că o putem schimba. Altruismul tinereții și naivitatea că poți îndrepta o lume strâmbă, scoțând bani din propriul buzunar.

Mă pregăteam să le arunc, dar n-am mai făcut-o. Poate pentru că, odată cu ele, aș fi aruncat și o parte din acele timpuri.

O picătură de nostalgie se prelinge de pe frunte într-o zi caniculară.

Nostalgie și amar.

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii...

 Curiozitate + GIS + AI = răspuns la întrebarea "Câte plante înflorite de floarea-soarelui am în fața ochilor?

Concluzia: "Așadar, pe această parcelă au înflorit, foarte probabil, între 90.000 și 100.000 de plante de floarea-soarelui, iar o estimare foarte plauzibilă este de aproximativ 95.000 de plante."

Impresionant, nu? 

Dar un  număr nu alungă misterul. Frumusețea nu stă în cifre. Cred totuși că tehnologia nu este opusul poeziei. Când este folosită cu măsură, ea nu strivește corola de minuni a lumii, ci luminează încă o petală a ei...

Satul ca palimpsest: între Blaga și Samsung Galaxy

Acum vreo 30 de ani, într-un colț de comună moldavă, descopeream cu uimire adevăratul magazin sătesc. Coboram din vârful dealului doar pentru aerul lui inconfundabil: în câțiva metri pătrați găseai o lume întreagă, plină de mistere.  Un fel de consignație bucolică: de la saci de rafie, cuie și cozi de lopată, până la bomboane de mentă, napolitane, izmene, caiete, pâine proaspătă, rujuri sau tricouri turcești. Un amestec de mirosuri fără echivalent pentru nasul orășeanului. La prăvălia rurală,  cârciumarul satului le făcea pe toate: vânzător, chelner, om de serviciu, manager, dar și arhivă vie a genealogiei satului. Singurul termen de comparație îmi era  vechiul magazin "Coasa" din Piața Florescu, care în copilărie mi se părea extrem de bizar în semiumbra zecilor de cutii și unelte necunoscute.

Acum vreo 15 ani, într-un alt sat, de data aceasta amplasat în coasta orașului, farmecul înserărilor venea pe cale auditivă: tălăngile cirezii întorcându-se agale te făceau să visezi la „Sara pe deal” sau la satul lui Blaga, în timp ce cumpărai brânză și smântână care ar face azi să roșească de ciudă toate brandurile de lactate cu reclame sforăitoare.

Peisaj pictural pentru un venetic urban crescut de bunicii care încă din tinerețe luaseră calea urbanizării. Un romantism periurban pe infrastructură de Ev Mediu, dar izmenele încă nu se vindeau prin magazine sub numele de  colanți funcționali...

Până acum câțiva ani, cozonacii ieftini de serie rămâneau doar pe rafturile supermarketurilor din oraș. Prin satul lipit de oraș încă mai mirosea a aluat proaspăt, plăcinte și colăcei, deși cireada dispăruse treptat, fiind înlocuită de cai-putere mult mai ușor de gestionat. Oamenii se salutau între ei pe ulița principală, indiferent dacă se cunoșteau sau nu. 

Zilele trecute, pe un raft de magazin de țară, aveam să descopăr un nou pas evolutiv. Alăturarea dintre o husă pentru un Samsung Galaxy uitat de timp și un rucsac impermeabil mi-a părut într-o primă fază aiuritoare lângă otrava pentru șoareci sau chefirul „cu gust autentic”. Îmi dau seama că povestea veșniciei satului blagian e detronată fără drept de apel de instalarea unei lumi noi. Ruralul nu mai e un centru simbolic, ci un punct terminal într-un lanț logistic global — un loc unde ajung, cu întârziere și în amestec, resturile unei economii de consum gândite pentru cu totul altă lume.

Îmi aduc aminte de Elogiul satului românesc. La Blaga, taina se păstra prin sustragere („eu nu strivesc corola de minuni a lumii”). Satul de azi o dizolvă prin suprapunere: totul e etichetat, tradus, împachetat, pus la frigider sau congelat aseptic. O coexistență ambiguă, care permite plicului cu mâncare pentru pisici să stea lângă o bidinea, iar legumele congelate să depășească volumetric lădița cu roșii (semi)autohtone.

Încerc să văd o rază de speranță. Totuși, ceva din vechiul sat mai supraviețuiește, timid: eticheta scrisă de mână. Un gest artizanal care refuză standardizarea codului de bare. E poate ultima formă de „mister” rămasă — într-o luptă deja pierdută cu timpul și spațiul, într-o lume în care parfumul satului e absorbit de crusta consumistă a prezentului.

Ies din magazin. Într-un colț umbrit de un corcoduș molatec, doi localnici sorb plictisiți dintr-o doză de bere fără alcool, cu aromă de cireșe. BMW-ul prăfuit de lângă ei mărturisește naveta spre magnetul urban.  

Cuptor cel moderat

 Da, chiar aveam nevoie de o lună iulie moderată din punct de vedere termic...

Ce e viața?

 "Viața e o călătorie în timpul căreia ne despărțim puțin câte puțin de amintiri."

(Sanaka Hiiragi - "Fotograful amintirilor pierdute")

     Am avut curiozitatea să caut câteva recenzii la această carte, dar niciuna (!) nu a evidențiat acest pasaj - una dintre ideile centrale, din punctul meu de vedere: nu doar că acumulăm amintiri pe măsură ce înaintăm în viață, ci și că le pierdem treptat, uneori fără să ne dăm seama... În contextul romanului, fotografia apare tocmai ca o încercare de a salva ceva din ceea ce timpul și uitarea șterg inevitabil...

      Sanaka Hiiragi: invitație la o  lectură plăcută pentru o zi de vară și un prilej de meditație asupra lucrurilor cu adevărat importante în viață...