Magnolia vrăncenilor

 O (primă) magnolie  care să marcheze  spațiul identitar al colegiului meu și să devină, în timp, un reper vegetal al trecerii timpului printre primăveri, alături de noi și noi generații de elevi...

La mulți ani verzi! 

A patra lună de vară...

 

Printre bătăi de aripi

 În freamătul dimineților urbane agitate, atunci când nu mai știi în câte să te împarți, ai parte de o astfel de imagine. Privești liniștea și bucuria din ochii ei și și realizezi că lumea nu se măsoară în viteza cu care alergăm, ci în pauzele pe care le îngăduim sufletului. Uiți de ceas, urmărești chipul luminat de blândețe și îți dai seama că, în ciuda zgomotului din jur, lumea încă mai păstrează colțuri neatinse de grabă, unde viața se trăiește simplu, printre bătăi de aripi...

Speranțe citadine

 Într-un oraș deficitar în spații publice, amenajarea unei piațete aduce incontestabil beneficii pe termen lung. Bacăul are nevoie de accesibilitate pietonală, convivialitate, relaxare și odihnă activă. Noua amenajare, gândită în tandem cu proaspătul sediu al Bibliotecii Județene "Costache Sturdza", creează premisele dezvoltării unui nucleu de viață citadină perenă, depășind statutul unui simplu interstițiu între două străzi. Pasajul Revoluției, Piața Alexandru cel Bun și această nouă amenajare (care merită și o identitate toponimică!) ar putea deveni un spațiu fluent — un spațiu public al valorilor împărtășite, bazat pe cei trei catalizatori ai ansamblului: comerțul, cultura și spiritualitatea, în fapt trei factori generatori ai urbei noastre...

Locuri-ancoră

     Sunt locuri în care nu ajungi pentru prima dată. Dimpotrivă. Le știi pe de rost înainte să ajungi acolo. Nu sunt neapărat cele mai spectaculoase locuri, ci cele care s-au așezat în memoria noastră prin repetare și sedimentare. Le știi din copilărie, le-ai traversat în anotimpuri diferite, te-ai întors instinctiv la ele cu o regularitate mai mică sau mai mare. Și, de fiecare dată, familiaritatea lor are ceva liniștitor. Nu le mai privești ca pe un obiectiv în care să vânezi febril noutatea. Pentru unii poate sunt prea cunoscute, prea apropiate. Pentru alții, sunt locuri-ancoră, în care nu vii să cauți ceva nou, ci să te infuzezi dintr-un alt moment al vieții. Aceeași vale, aceiași copaci, același aer — și totuși, altă stare.

    Așa sunt locurile-ancoră — nu o destinație nouă, ci un loc știut de când lumea, în care te întorci ca să te regăsești.

Pleci puțin.

Te întorci puțin altfel.

De fiecare dată.

Vara 2026, deficitară pluviometric

 Cel mai secetos august din 2018 încoace și, per ansamblu, o vară secetoasă...

Bricolaj arboricol: arborele lalea

   Una dintre cele mai frumoase și ușor de recunoscut frunze din lumea vegetală. Limbul foliar nu se termină cu un vârf (apex) așa cum au majoritatea plantelor. Extremitatea superioară pare retezată drept sau scobită la mijloc, ca și cum cineva foarte răbdător a lucrat atent cu o foarfecă. Rezultatul este unul deosebit: o formă de liră cu patru lobi, într-o dispunere aproape simetrică, doi câte doi. O morfologie lirică, punctată exemplar de nomenclatura botanică prin numele genului: Liriodendron.

Cu alte cuvinte, un adevărat arbore cu valențe decorative din cap și până în picioare. Sau de la rădăcină până la apex 😁

Greu să nu te îndrăgostești de el când îi privești atent coroana, printre jocurile de lumini și umbre. O veritabilă lecție de geometrie poetică în regnul vegetal: arborele-lalea/tulipan (Liriodendron tulipifera).

.

Dincolo de Excel...

În biblioteca de pe un perete întreg al copilăriei mele se afla o carte apărută în 1978. Prin titlul ei ermetic și aproape înfricoșător pentru copilul de 6-7 ani, îmi inspira un respect deosebit. Peste mulți ani aveam să o citesc și să-i înțeleg, în sfârșit, rostul pe raft: „Dirigintele și sintalitatea colectivului de elevi", scrisă de pedagogul Ioan Nicola.

Credeam că această amintire s-a pierdut. Au avut grijă însă să mi-o scoată din abisurile memoriei mai-marii zilei, venind cu ideea aberantă de a calcula indemnizația de dirigenție proporțional cu numărul de elevi din clasă.

Este de o ironie amară faptul că într-un sistem educațional care vorbește de decenii despre dinamica grupului, climatul clasei, relațiile interpersonale și coeziunea colectivului, singurul criteriu administrativ găsit pentru a „măsura" munca dirigintelui rămâne, până la urmă, numărul de capete. Mai mulți elevi înseamnă, în logica asta, mai multă muncă și deci o indemnizație mai mare — o ecuație limpede doar dacă ignori tot ce contează cu adevărat.

Pentru că în educație, mărimea colectivului nu este niciodată echivalentă cu dificultatea muncii. Un diriginte cu 30 de elevi într-un colectiv deja sudat, autonom, cooperant și sprijinit de părinți implicați poate avea o muncă infinit mai ușoară decât un diriginte cu 20 sau 24 de elevi într-o clasă fragmentată — cu conflicte interne, absenteism, probleme familiale, elevi cu CES, cazuri de bullying sau lipsă totală de implicare din partea familiei.

Orice profesor cu experiență știe că o clasă dificilă în clasa a IX-a poate deveni un colectiv excelent în a XI-a, tocmai ca urmare a efortului nevăzut, de uzură, depus de diriginte. Dacă remunerația se stabilește exclusiv după numărul de elevi, tocmai această muncă esențială de transformare a grupului rămâne complet invizibilă.

Sistemul educațional are o particularitate teribil de incomodă pentru orice tabel Excel: valoarea muncii profesorului nu este întotdeauna proporțională cu ceea ce poate fi numărat. Numărul elevilor este un indicator al dimensiunii clasei. Sintalitatea este un indicator al structurii și dinamicii colectivului — și tocmai de asta nu încape într-o simplă rubrică cu „Nr. elevi". Reducerea muncii de diriginte la o cifră seamănă mai degrabă cu o scamatorie ieftină decât cu o evaluare reală a ceea ce înseamnă să formezi, an de an, un colectiv.

Credeam că le-am văzut pe toate în sistem. Se pare că m-am înșelat.