Fâşiile plantate de-a lungul arterelor de circulaţie reprezintă o categorie
foarte importantă a verdelui urban, îndeplinind numeroase funcţii: compartimentare
transversală a străzilor, crearea unor efecte arhitecturale în
asociere cu aliniamentele de edificii, ameliorarea microclimatului urban (mai
ales prin umbrirea de către arbori a trotuarelor şi parţial a carosabilului,
dar şi prin procesul de evapotranspiraţie), atenuarea poluării aerului, ghidaj optic şi estetic, variaţie în peisajul
urban, mascarea unor elemente inestetice, protecţia taluzurilor în zone cu
relief accidentat etc. Amplasarea elementelor vegetale în structura căilor
rutiere depinde de tipul şi dimensiunile străzilor (locală, magistrală,
penetrantă), de condiţiile locale, tipul construcţiilor, specificul
arhitectural, regulamentele locale de urbanism (aplicare, monitorizare),
existenţa unor politici locale privind amenajarea şi întreţinerea arborilor
stradali şamd.
În
ciuda unor neajunsuri (sporirea riscului de coliziune, structura şi vârsta
necorespunzătoare a speciilor, care determină depuneri de crengi, polen, flori şi
fructe care pot crea suprafeţe de alunecare pe trotuare şi derapaj pe carosabil),
amplasarea corectă a plantaţiilor şi o întreţinere constantă fac din aceste
aliniamente stradale o componentă definitorie a imaginii urbane, absolut
necesară în conturarea unei infrastructuri verzi urbane şi în creşterea
calităţii vieţii.
Tipul
şi fizionomia acestor plantaţii depind de lăţimea şi structurarea străzii,
intensitatea circulaţiei vehiculelor şi accesibilitatea pentru mijloacele de transport
în comun, cadrul arhitectural al tramei stradale, profilul urban al
cartierelor, orientarea străzilor faţă de punctele cardinale (cele cu
dispoziţie nord – sud fiind foarte însorite), reţeaua infrastructurii tehnice
subterane (conducte de gaz, instalaţii electrice, canalizare etc) şi, nu în
ultimul rând, de gradul de educaţie civică şi ecologică al citadinilor.
La alegerea
speciilor folosite este necesar urmărirea unor criterii de selecţie, care să
permită optimizarea calităţilor ecologice dar şi de asigurare a unei bune
siguranţe pentru circulaţia autoturismelor şi a celei pietonale: longevitate,
rezistenţă sporită la noxe, perioadă de înfrunzire cât mai lungă, creştere
rapidă, sistem radicular pivotant, capacitate de drajonare redusă, capacitate de
a suporta tăierile în coroană, desprinderea rapidă, toamna, a întregului aparat
foliar pentru evitarea unor cheltuieli suplimentare cu lucrări de curăţenie,
evitarea speciilor ale căror flori şi fructe murdăresc prea mult strada sau
incomodează pietonii.
La nivelul
municipiului Bacău, această categorie de spaţii verzi era - teoretic - bine reprezentată, suprafaţa totală existentă
în statisticile oficiale, de 58 ha, depăşind chiar suprafaţa totală a
parcurilor (56,64 ha) la nivelul anului 2010. Din păcate, la nivelul ultimului
deceniu este vizibilă degradarea acestor fâşii verzi stradale, plantaţiile de
aliniament dispuse lateral reprezentând categoria de spaţii verzi care a a avut
cel mai mult de suferit (atât ca suprafaţă, cât şi din punct de vedere calitativ),
prin amenajarea locurilor de parcare, lărgirea căilor rutiere în scopul decongestionării şi fluidizării traficului
rutier, efectuarea de lucrări subterane la reţelele tehnice aferente locuinţelor,
parcarea autoturismelor pe spaţiul verde sau construirea şi extinderea (de
multe ori ilegală) a unor construcţii. În acest mod, numeroase plantaţii
stradale şi-au pierdut continuitatea, apărând, mai ales în lungul arterelor
rutiere cu trafic intens sub forma unor simple fâşii înierbate, puternic
fragmentate, în care nici arborii nu au fost feriţi de intervenţii brutale
executate de lucrători (prin toaletări neconforme, lucrări edilitare efectuate
neprofesionist etc) sau de concetăţenii cu un simţ deviant al proprietăţii.
Posibilităţile de extindere a suprafeţelor ocupate cu această categorie de spaţii verzi sunt relativ limitate, fiind dependente de extinderea intravilanului, amenajarea unor noi căi de circulaţie internă ca urmare a densificării fondului locativ sau modernizarea tronsoanelor din cartierele cu dotări tehnico-edilitare mediocre. Preţul ridicat al terenurilor intravilane determină însă pe mulţi dezvoltatori imobiliari să ignore cu bună ştiinţă reglementările în vigoare, aceştia limitând la maximum suprafeţele destinate noilor fâşii stradale, în special în favoarea parcărilor.
Absenţa plantaţiilor stradale este, în anumite situaţii, şi o consecinţă şi a reglementărilor urbanistice în vigoare. Pentru străzile înguste dintre blocuri sau din cartierele de case, care asigură pe o lungime redusă accesul rutier către arterele principale ale oraşului (ex: Aleea Vişinului), nu se pot asigura distanţele minimale de protecţie până la axul trunchiului, stabilite la 5 m pentru pereţii cu ferestre şi 2 m pentru pereţii fără ferestre sau faţă de gard.
Vechea repartiţia
spaţială a aliniamentelor stradale (în evidentă corelaţie cu evoluţia
teritorială a localităţii) devine, astfel, palimpsestică, oraşul pierzând an de
an suprafeţe verzi deloc de neglijat. Străzile umbroase, care să ofere
protecţie în arşiţa valurilor de căldură care îşi fac simţită prezenţa tot mai
pregnant, au devenit o raritate, putând vorbi în multe situaţii doar de
sectoare de stradă de ordinul zecilor de metri în care beneficiile ecologice
ale arborilor îşi fac simţită cu greu prezenţa. Precum omul gospodar care îşi
face vara sanie şi iarna car, se impune cu urgenţă un plan local de măsuri
privind amenajarea, extinderea, întreţinerea şi inteconectarea acestor fâşii
plantate, pentru a putea vorbi într-un viitor apropiat cu accente climatice
sumbre de o infrastructură verde cât mai coerentă, într-un oraş care tânjeşte ...(şi)
după verde. Pentru a ne bucura de aceste alveole pulmonare rectilinii, ar
trebui însă ca toţi să ne aducem contribuţia, cu mic, cu mare...
