Daţi-mi un trup, voi munţilor

Ca geograf, mă gândesc acum că spaţiul dintre iad şi Rai se poate configura într-o simplă bibliotecă. De la naştere şi până la ultima suflare poţi cartografia marele voiaj printr-o ascensiune facilă a rafturilor doldora de cărţi, între podea şi tavan. Undeva acolo, pe acel ax dantesc de celuloză, poţi începe să descoperi lumea, între Jules Verne şi Maupassant, între Nichita şi Arghezi, Labiş şi Blaga, Rebreanu şi Baudelaire, între... Curiozitate, febrilitate, nelinişte, căutare, uşurare. Nu au fost multe focuri de artificii pe traiectorie. Impulsul iniţial, probabil ca o rezultantă ciudată a legilor fizicii, a lăsat însă ceva mult mai durabil, posibil cu nuanţe considerate astăzi vetuste: parfumul lecturii, foşnetul terapeutic al filelor, înghesuirea cărţilor în rafturi veşnic neîncăpătoare.

Într-o viaţă de om, efemeră indiferent de agilitatea speranţelor noastre, perenitatea unor valori poate sucomba pe moment. Între podea şi plafon s-a întins astăzi minimalismul noului secol. Digitalul a înlocuit scoarţa cărţilor cu lirismul carcaselor de DVD. Economie de spaţiu, amintiri eliminate însă aseptic. Acolo, între rafturi, spaţiul fizic care jalonează extremele evanescenţei noastre îşi crează propriile locuri - mai mult sau mai puţin atacate de praf – prin trăiri condensate pe care le purtăm cu noi, adevărate semne de carte…

Privesc acum o lumânare aprinsă, prin care se mai întrevăd clipe fără de grijă. Pâlpâiri din trecut, în care visam, purtat de titluri memorabile, la noi tărâmuri de atlas geografic. Acelaşi luminiţe conduc vanităţile, răutăţile, nemulţumirile, deşertăciunile spre un alt tărâm care ne va fi hărăzit tuturor, mai devreme sau mai târziu… Rămâne însă, deocamdată, amintirea cărţilor oferite copilului cu ochi cercetători. Mă detaşez pentru câteva clipe, încercând să mă transpun cât mai aproape de  acele orizonturi senine, în care un nou personaj de carte prindea viaţă printre rafturi.

Au trecut decenii, dar bucuria de a aşeza o nouă carte în bibliotecă s-a păstrat, chiar dacă acum acestea mai sosesc şi pe filiera unor comenzi on-line. Deh, obişnuinţa este doua natură a omului, spuneau anticii…Păcat că timpul începe să devină o resursă tot mai greu de exploatat în varianta ei quality time.

O cârpă de praf mă trezeşte din visare prin mişcări mecanice, cu uşoare scrâşnete de articulaţii. O fi semn de îmbătrânire? Sau poate, dimpotrivă, imboldul de a naviga spre amonte? Rămâne de văzut. Privesc lumânarea care încă mai arde. Mulţumesc în gând pentru fiorul pe care l-am preluat şi îl duc mai departe. Negurile interstiţiale nu-şi mai au rostul.

Ca pentru a mi se confirma, de undeva de sus coboară câteva versuri de care aproape că uitasem:

"Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,

şi totuşi

flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,

căci lutul tău slab

mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet

ce-l port."

Conexiuni