Despre şi pentru Bacău: ştiri, geoinformaţii, fotografii, analize și comentarii. Totul la obiect.

luni, noiembrie 16, 2026

Anemoia: dorul de vremuri pe care nu le-am trăit

 

    Priviți fotografiile cu Bacăul de altădată. Cu oraşul de odinioară sau chiar cu oraşul de ieri, în cazul celor foarte tineri: străzi mai liniștite, lumini blânde, mult verde, cadre arhitecturale desprinse parcă din filmele mute. Deși imaginile vin dintr-o lume pe care nu am apucat s-o trăim, ne încearcă un sentiment familiar: o melancolie caldă, un dor difuz după o epocă pe care o cunoaștem doar din cadre îngălbenite de timp și din poveștile bunicilor. Paradoxal, nu?

    Această stare se numește anemoia. Spre deosebire de nostalgia clasică, hrănită din propriile amintiri, anemoia este dorul de o epocă sau de un loc în care nu am fost niciodată. Am aflat recent că acest termen a fost creat de scriitorul american John Koenig pentru The Dictionary of Obscure Sorrows, o colecție de neologisme pentru emoții subtile fără nume. Numele său sugerează, prin sonoritate și prin rădăcinile sale grecești, un „vânt al minții”, o adiere din trecut care ne poartă imaginația într-o lume reconstituită din fragmente: fotografii de arhivă, cărți poștale, cronici urbane, povești de familie.

    Nu e întâmplător că rezonează atât de puternic acum. Într-o epocă a vitezei și a perfecțiunii digitale, o fotografie veche are efectul unei ferestre deschise într-o cameră încinsă. Imperfecțiunea ei ne liniștește pentru că pare sinceră. Desigur, mintea idealizează: păstrează lumina frumoasă a poveștii și filtrează greutățile reale ale vremii...

    Pe mine, fără să îmi dau seama, anemoia m-a prins prin 2004, când mi-a căzut în mână prima monografie a orașului, publicată în 1906 de cronicarul Costache Radu. A fost dragoste la prima vedere pentru un oraș necunoscut mie, dar care, paradoxal, avea aceleași coordonate geografice. Pe atunci nu exista niciun cuvânt pentru avalanșa aceea de trăiri. Fantastica colecţie de cărţi poştale a domnului inginer Mihai Ceucă m-a purtat în călătorii incredibile prin vremuri apuse. Peste ani, am înțeles că anemoia nu e dorința de a ne întoarce în timp, ci o formă de a ne lega, prin imaginație, de memoria locurilor pe care le locuim azi și de a duce mai departe genius loci-ul lor.

Poate de aceea merită, data viitoare, să ne oprim o clipă în fața unei clădiri știute dintotdeauna. Sub tencuiala de azi, orașul de altădată încă există, ca strat cu sens. Un arbore bătrîn din centrul oraşului se poate transforma într-un reper al memoriei colective. Anemoia nu ne cere să trăim în trecut, ci doar să-l ascultăm. Iar cine îl ascultă atent, va înţelege că fotografiile noastre pot fi privite cu dor, într-o zi, ca niște cărți poștale dintr-o lume pierdută, dar niciodată dispărută cu totul, păstrată în straturile de memorie ale orașului. Sunt, până la urmă, palimpseste ale patrimoniului afectiv.



Foto: colecţia ing. Mihai Ceucă

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu