Priviți fotografiile cu Bacăul de altădată. Cu oraşul de odinioară sau chiar cu oraşul de ieri, în cazul celor foarte tineri: străzi mai liniștite, lumini blânde, mult verde, cadre arhitecturale desprinse parcă din filmele mute. Deși imaginile vin dintr-o lume pe care nu am apucat s-o trăim, ne încearcă un sentiment familiar: o melancolie caldă, un dor difuz după o epocă pe care o cunoaștem doar din cadre îngălbenite de timp și din poveștile bunicilor. Paradoxal, nu?
Această stare se numește anemoia. Spre deosebire de nostalgia
clasică, hrănită din propriile amintiri, anemoia este dorul de o epocă sau de
un loc în care nu am fost niciodată. Am aflat recent că acest termen a fost
creat de scriitorul american John Koenig pentru The Dictionary of Obscure
Sorrows, o colecție de neologisme pentru emoții subtile fără nume. Numele
său sugerează, prin sonoritate și prin rădăcinile sale grecești, un „vânt al
minții”, o adiere din trecut care ne poartă imaginația într-o lume
reconstituită din fragmente: fotografii de arhivă, cărți poștale, cronici
urbane, povești de familie.
Nu e întâmplător că rezonează atât de puternic acum. Într-o epocă a vitezei
și a perfecțiunii digitale, o fotografie veche are efectul unei ferestre
deschise într-o cameră încinsă. Imperfecțiunea ei ne liniștește pentru că pare
sinceră. Desigur, mintea idealizează: păstrează lumina frumoasă a poveștii și
filtrează greutățile reale ale vremii...
Pe mine, fără să îmi dau seama, anemoia m-a prins prin 2004, când mi-a căzut în
mână prima monografie a orașului, publicată în 1906 de cronicarul Costache Radu. A fost
dragoste la prima vedere pentru un oraș necunoscut mie, dar care, paradoxal, avea
aceleași coordonate geografice. Pe atunci nu exista niciun cuvânt pentru
avalanșa aceea de trăiri. Fantastica colecţie de cărţi poştale a domnului
inginer Mihai Ceucă m-a purtat în călătorii incredibile prin vremuri apuse.
Peste ani, am înțeles că anemoia nu e dorința de a ne întoarce în timp, ci o
formă de a ne lega, prin imaginație, de memoria locurilor pe care le locuim azi
și de a duce mai departe genius loci-ul lor.
Poate de aceea merită, data viitoare, să ne oprim o clipă în fața unei
clădiri știute dintotdeauna. Sub tencuiala de azi, orașul de altădată încă
există, ca strat cu sens. Un arbore bătrîn din centrul oraşului se poate
transforma într-un reper al memoriei colective. Anemoia nu ne cere să trăim în
trecut, ci doar să-l ascultăm. Iar cine îl ascultă atent, va înţelege că fotografiile
noastre pot fi privite cu dor, într-o zi, ca niște cărți poștale dintr-o lume
pierdută, dar niciodată dispărută cu totul, păstrată în straturile de memorie
ale orașului. Sunt, până la urmă, palimpseste ale patrimoniului afectiv.


Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu