Îmi plac la nebunie ultimele frunze rămase în vârf de ramuri despuiate la granița dintre toamnă și iarnă: au mereu ceva dintr-o lecție tăcută despre timp și așteptare. Ele nu mai păstrează nimic din optimismul verii ori din forfota cromatică a toamnei pârguite. Martori vremelnici, discreți, ai unei lumi care trece, ai unui ciclu ce se pregătește să închidă o paranteză. Suspendare între frig și cădere, între ceea ce a fost și ceea ce urmează să vină, într-un echilibru dinamic pe care doar natura îl poate orchestra...
Privindu-le, înveți că timpul nu este doar curgere, ci și oprire. Așteptarea nu e pasivitate, ci o formă de curaj gravitațional: tenacitatea de a sta în bătaia vântului, de a rezista în fața inevitabilului, de a spune lumii: Încă nu! Paradoxul unei încăpățânări vegetale, siluete care nu mai hrănesc copacul, dar îi păzesc memoria. Nu mai cresc, dar țin în ele, pentru câteva zile, promisiunea unei primăveri care, deși nevăzută, pulsează undeva în adâncul lemnului.
Spleen-ul finalului de noiembrie se topește puțin când privesc cum o singură frunză poate aprinde cerul cu galbenul ei obosit. E dovada că frumusețea poate să supraviețuiască și atunci când în jur cuvântul de ordine e descompunerea. Că există conexiune chiar și în clipele când vântul pare să fure tot ce e sigur între cer și pământ. Că și pe un fundal plumburiu poți găsi o formă de estetic cu valențe fotografice, dacă înțelegi că sfârșitul nu este un capăt, ci un moment de respiro. Oricât de mult apăsă aerul bacovian cu melancoliile și (pe)trecerile lui, există mereu un rest de lumină care rămâne agățat în ramuri, pentru a ne aduce aminte că primăvara nu e niciodată prea departe...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu