Despre şi pentru Bacău: ştiri, geoinformaţii, fotografii, analize și comentarii. Totul la obiect.
joi, mai 14, 2020
miercuri, mai 06, 2020
Confesiuni turistice ...proustiene (Nea Doru la Kuburi Slănic-Moldova)
Astrele au făcut ca, nu
cu mult înainte de declararea pandemiei impusă de acest netrebnic virus, să fiu
în două spaţii de cazare total diferite atât ca localizare, cât şi ca ofertă
turistică. Să încep mai întâi cu primul.
Un mare hotel de patru stele dintr-un mare oraş. Kilometrul 0, într-o
piaţă istorică. Făcusem rezervarea pe ideea: „Hai să vedem şi noi cum este”.
Apartament de lux, preţ pe măsură. Totul era sclipitor încă din holul de la
recepţie: patru zâmbete lucrate american
style, calculatoare care prelucrau instantaneu orice solicitare sau
procedură, vreo cinci limbi vorbite în jur, furnicar de turişti şi bagaje
într-un du-te-vino ameţitor. Apartamentul era format din două camere şi două
băi. Totul degaja miros de curăţenie, bun gust, irizaţii de lux. Scrisoarea de
bun-venit, (personalizată pe numele meu!) aşezată discret pe un mic birou de
lucru şi cubuleţul de ciocolată fină de pe pernele călcate impecabil m-au lăsat
mască pe moment, dându-mi impresia unui client de top într-un Burj Khalifa
autohton...Restaurantul sofisticat, în care am luat o cină franţuzească şi
micul dejun (inclus în preţ, spre norocul portofelului personal) cu n feluri de
mâncare într-o diversitate năucitoare, au completat un sejur care nu avea să
fie uitat prea curând...Da, grand hotel...
Acum a doua experienţă, nu
foarte departe de tumultul citadin - la munte, în inima apelor minerale de la
Slănic-Moldova: complexul La Kuburi,
despre care sunt convins că aţi auzit, chiar dacă nu a trecut mult timp de la
deschidere. Nu am să-i fac o prezentare turistică, informaţii, fotografii şi
impresii de foarte bună calitate veţi găsi aici, pe site, şi în secţiunea de blog.
Altceva cred că mai important acum, la două luni de izolare, în care modul de
viaţă ne-a fost dat peste cap. Privind retrospectiv, să ştiţi că nu mi s-a
făcut dor de acel aer de grand hotel, cu piscina, restaurantul şi apartamentul
lui de lux, dar fără balcon... Mi s-a făcut dor de Kub-ul 35. Nu pentru utilitatea şi funcţionalitatea pe care o veţi
descoperi şi voi, sper, după ce va trece starea de urgenţă. Ci pentru mirosul
de lemn proaspăt. Pentru munţii care te înconjoară din toate părţile şi te lasă
să îţi umpli plămânii cu aerosoli de pădure. Pentru lungile şi plăcutele drumeţii
care ţi se deschid chiar din uşă. Pentru grătarul din dotare, care poate bate
acum orice all inclusive. Pentru
plita electrică care te trimite în fiecare dimineaţă pe terasă, cu o cafea
aburindă, să admiri freamătul naturii. Pentru versantul domol din spatele tău,
care îţi prăvăleşte verde în vene. Pentru foişorul care te îmbie la lectură.
Pentru liniştea de început de univers. Pentru tirbuşonul îmbietor – facilitate negăsită la
niciun hotel sau pensiune, dotare fantastic de importantă la o anumită oră J -, pentru cochetul living cu chicinetă, unde mi-aş putea duce zilele fără
probleme într-un nou vârf de pandemie, Doamne-fereşte... Pentru senzaţia de
libertate, de pasăre ieşită dintr-o colivie, fie ea şi aurită. Pentru...dar hai
să nu vă spun totul...
Trăim vremuri care vor
schimba cu certitudine lumea în care trăim. Se va schimba cu siguranţă şi
practica turismului. Coloşii hotelieri vor deveni precum dinozaurii. Turismul de
explorare şi turismul solitar vor înlocui formele de masă existente până acum. Personal
cred că nu este deloc rea această evoluţie, dacă vrem să înţelegem că trebuie
să ne adaptăm şi să fim altfel. Haideţi
să incercăm un exerciţiu de imaginaţie, după modelul madlenei proustiene din
celebrul roman „În căutarea timpului pierdut”. Înlocuim însă prăjiturile cu
amintirile noastre digitale din trecutele experienţe turistice, stocate pe
atâtea hard-uri, telefoane inteligente sau facilităţi cloud. Ce credeţi, în
viitor vor mai fi multe madlene aromate cu lux all inclusive, liftieră, piscină
cu hidromasaj, check-in în terminale aglomerate sau băi cu duşuri emoţionale
aromatizate chimic,
care să merite stocarea? Eu cred că nu. Distanţarea
socio-turistică ne va aduce madlene care să ne încânte în primul rând sufletul.
Asta doar dacă am înţeles ceva din această perioadă. Eu unul mă încarc acum,
între patru pereţi de beton urban, nu cu amintirile de la diverse resorturi cu
multe stele hoteliere, ci cu amintiri în care natura pulsează. Iar Kuburile de
la Slănic-Moldova au, din acest punct de vedere, un mare, mare atu. Abia aştept
să le redescopăr, şi, de ce nu, să bem împreună, legal (pentru că spaţiul
dintre Kuburi ne permite) un pahar pe vin în liniştea unei seri de vară...
Vă salută din carantină,
Doru
miercuri, aprilie 22, 2020
luni, aprilie 20, 2020
Chiar dacă nemernicul COVID îţi muşcă din primăvară...
Sunt zile pe care (trebuie să) ți le faci cadou: corole în
căușul timpului. Înăuntru, ascunse în geometrii și culori descătușate, ele ți
se așează pe suflet precum un fluture pe marginea petalelor...
Africanul din parc
Un colţ de
alee. Parcul Libertăţii, undeva la
graniţa dintre deceniile 7 şi 8. Secolul trecut, desigur. Una dintre puţinele
amintiri rămase din primii ani: o coroană aproape perfect sferică, de un verde
închis, cu frunziş dens precum cârlionţii congolezi. Îi spuneam “cap de african”, probabil după o analogie
făcută de cei mari. Îmi plăcea la
nebunie acel copac atât de atipic…Timpul a trecut, la fel şi amintirea. Nu ştiu
când a dispărut din peisaj. Printr-un
bizar scurt-circuit neuronal, amintirea copacului a ieşit la suprafaţă...
Incerc să mă hazardez şi să identific specia: cireş ornamental ornamental (Prunus fruticosa Globosa)
sâmbătă, aprilie 04, 2020
Solidaritatea regională în vremuri pandemice
"Chiar dacă nu avem regiuni administrative, avem nevoie de
solidaritate regională în această perioadă." - prof. George Ţurcănaşu. Detalii aici.
duminică, martie 22, 2020
22 martie: Ziua Parcului "Cancicov" (o ediţie mai tristă)
Parcul nostru a trăit multe. Oraşul nostru a trecut prin multe: incendii, inundaţii, molime, cutremure, tancuri, foamete, sărăcie...Dar întotdeauna a apărut Soarele. Sunt convins că la cea de a patra ediţie a zilei parcului, vom putea să ne bucurăm din nou de verdele primăverii...
„Oraşul nu este numai un depozit al plăcerilor. Este scena pe care ne purtăm bătăliile, pe care ne trăim drama propriilor existenţe. Ne poate potenţa sau diminua abilitatea de a face faţă provocărilor zilnice. Ne poate răpi autonomia sau ne poate oferi libertatea de a prospera. Ne poate oferi un mediu în care să navigăm sau poate crea o serie de obstacole de netrecut care ne surmenează zilnic. Oraşul bun ar trebui să fie evaluat nu numai prin prisma distracţiei şi a oportunităţilor, ci şi prin felul în care afectează drama de zi cu zi a supravieţuirii, muncii şi sensului existenţial”
(Charles Montgomery, Oraşul fericit, Igloo Media, Bucureşti, 2017)
duminică, martie 15, 2020
Printre blocuri
De
câteva ori pe an mă las dus de impulsul de a face un mic ocol faţă de trasee
obişnuite. Cred că se întâmplă mai des primăvara, atunci când miile de toporaşi
transmit în aer acel parfum unic, delicat şi persistent. E undeva între nişte
blocuri care te feresc rapid de zgomotul oraşului, unde liniştea pare cuvântul
de ordine pentru vreo câteva sute de paşi, prea puţine totuşi pentru a-ţi putea
ordona gândurile zilei. De multe ori am avut senzaţia că aici timpul curge
altfel, poate şi datorită unor nostalgii proustiene. Printre faţadele
îmbătrânite, care nu prea mai amintesc de elitismul şi jovialitatea altor vremuri,
ştii însă că vei avea parte de multe surprize. Poate explozia unui zarzăr.
Poate o magnolie înflorită prematur. Poate silueta unui nuc bătrân. Dar cel mai
mult te surprind persistenţa unor rămăşiţe de viaţă comunitară greu de înţeles
pentru modernitatea citadină. Rânduri de narcise plantate cu grijă la o margine
de bloc. Flori udate cu cana. Câţiva puieţi de arbori care deja au prins
puteri. Un geam de demisol cu ghivece vesele. O crăticioară pusă la răcit pe un
pervaz. Rufe puse la uscat printre copaci, demonstrând că totuşi prezenţa umană
este coerentă. O scară de bloc amenajată la intrare cu jardiniere
înflorite.Totul dă impresia de univers aparte, atipic, care încearcă să îşi
păstreze un echilibru printre legile fizicii. Fragilitatea pare uneori cuvântul
de ordine. Sau poate contrastul. Urme de arbori dispăruţi (tot mai multe) şi voioşia
părăluţelor sau a viorelor. Aleile pustii şi mirosul apetisant de tocaniţă care
rezbate după un geam întredeschis doar pentru două degete. O veche perdea cu
dantelă scrobită şi routerul de la intrarea în bloc. O bancă scorojită, o pompă
funcţională şi după trei decenii, al cărui scârţâit nu poate acoperi melodia
unui telefon mobil din apropiere. Flori vs peturi sau doze de bere aruncate ici
şi colo. Curios, nimic nu pare a disipa atmosfera cu aer uşor vetust. Da, cred
că şi liniştea poate îmbătrâni interstiţial în mâna asta de blocuri. Numai că
aici, ea îşi păstrează un aer aristocratic. La o grădină de bloc, o mamă şi fiica
ei pregăteau ieri un mic strat pentru câteva primule care aşteptau cuminţi să
fie plantate. De la scara vecină, o bătrână în cârje coboară cu greu cele
câteva trepte, făcând semn fetei să vină pentru a-i da o pereche de mănuşi
pentru grădinărit. Îi zămbeste şi o încurajează să continue. În nebunia acestor
zile în care isteria coronavirusului pare să cuprindă oraşul, scena cu pricina
pare a fi ruptă dintr-un film alb-negru. Printre faţade scorojite, într-un mic
colţ de cartier îmbătrânit şi depopulat, omenia nu moare.
Privesc lung la toporaşi şi ies
dintre blocuri. La prima intersecţie, doi tineri nervoşi se apleacă sub
greutatea sacoşelor, înjurând de mama focului...
joi, martie 12, 2020
Abonați-vă la:
Comentarii (Atom)