Colecţiile
etnografice băcăuane se pot număra pe degete, deşi zestrea judeţului este remarcabilă atât ca valoare cât şi ca
diversitate a instrumentarului. De la prof. dr. Dorinel Ichim, pasionat
cercetător, ne-au rămas pagini memorabile despre obiceiurile şi tradiţiile din
zonele etnografice Trotuş şi Bacău. Ultimele două decenii au pus însă un strat
gros de colb globalizant, ajutat însă din plin de ignoranţă şi neaoş dezinteres,
care au aruncat într-un con de umbră patrimoniul moştenit din moşi-strămoşi. Înfiinţarea
unor noi puncte muzeale, amenajate cu pasiune şi sacrificii financiare, care
pot completa reţeaua rarefiată a a celor câtorva unităţi muzeale de profil
(bugetate de Ministerul Culturii şi Consiliul Judeţean) reprezintă în aceste
condiţii o reuşită cu adevărat notabilă. Indiferent dacă sunt publice sau
particulare, în locaţii centrale sau periferice din punct de vedere geografic,
aceste mici focare de etnografie „in situ” se pot constitui în repere viabile
ale parcursului devenirii noastre şi totodată (cu o minimă promovare) în
obiective care pot fi integrate unor fluxuri turistice judeţene şi regionale.
Un astfel de obiectiv am avut
bucuria să-l descopăr recent la Şcoala „Sfântul Voievod Ştefan cel Mare” din
Oneşti. Profesorul pentru învăţământ primar Marta Pânzaru, împreună cu elevii
domniei sale, a reuşit în decursul timpului amenajarea unui interesant punct
muzeal, în încercarea de a conserva,
preţui şi restitui generaţiilor tinere obiecte tradiţionale cu valoare istorică,
reprezentative pentru zona etnografică a Trotuşului. Mai multe detalii ne sunt
oferite chiar de iniţiatorul acestui proiect, faţă de care nu putem avea decât
consideraţie:
„Sunt nume, oameni, construcţii,
obiecte, chipuri care au avut viaţă cândva şi care ne sunt rădăcini. Din discuţiile purtate cu elevii
ne-am dat seama că aceştia pot face diferenţa dintre ceea ce este modern, de
actualitate şi ceea ce a aparţinut cândva acestor locuri. Avem datoria sacră de a încerca
să le trezim elevilor noştri interesul, dragostea şi respectul pentru aceste
valori moştenite şi, totodată, datoria de a conserva aceste amintiri care n-au
dispărut şi încă le descoperim în jurul nostru.
În acest sens ne-am hotărât să
înfiinţăm în spaţiul special din şcoala noastră un mic muzeu în care să adunăm
ceea ce a aparţinut stră, străbunicilor noştri şi care nu s-a pierdut încă. Împreună cu elevii am discutat
cu oamenii de la sate din împrejurimi, cu bunici, rude ale lor; am ascultat
cântecele bătrânilor, am privit demonstraţiile femeilor care încă mai ştiu cum
se prelucra inul, cânepa, lâna; ne-am bucurat de frumuseţea obiceiurilor şi,
mai ales, de simplitatea şi înţelepciunea cu care sunt concepute; am admirat
frumuseţea şi trăinicia vechilor case ,,în patru ape” făcute din bârne,
încheiate în coadă de rândunică, cu cerdac şi pământ pe jos; am simţit armonia
dintre aceste construcţii şi mediul natural şi, nu în ultimul rând, dorinţa
copiilor de a conserva aceste lucruri moştenite, de a le avea cât mai aproape
de ei, de a desfăşura activităţi în cadul de odinioară. Aşa ne-am hotărât să
plecăm la drum adunând materiale, recondiţionându-le, selectându-le,
ordonându-le.
Majoritatea
exponatelor sunt din proprietatea familiei mele, de foşti dascăli trecuţi la
cele veşnice. Au fost oameni intelectuali care şi-au jertfit viaţa pe altarul
învăţământului dar care au fost foarte apropiaţi de oamenii din lumea satului,
le-au cunoscut obiceiurile, tradiţiile, portul, muncile cu care îşi câştigau
existenţa, credinţa în Dumnezeu etc.
Mama
mea, învăţătoare renumită pe Valea Tazlăului, în satul Scorţeni, fiica
Eleonorei Cernat, organiza cu femeile din sat
cercuri de lectură unde femeile lucrau în puncte româneşti sau cu acul persan,
adevărate tablouri de o valoare inestimabilă. Tablourile,
broderiile, cusaturile, ţesaturile, prosoapele de artizanat, au o vechime între
30-60 de ani.Războiul
de ţesut, oalele de lut, alte obiecte de uz gospodăresc, se află în muzeu din
bunăvoinţa soţului meu, preotul Gheorghe Pânzaru, care m-a ajutat să le adun
din satul Caraclău, com Bârsăneşti, de la locuitorii parohiei şi au o vechime
de peste 70-80 ani.
Alte
obiecte precum şi fotografiile vechi au fost aduse cu mult drag de elevii
şcolii si de părinţii lor care au fost foarte receptivi şi au apreciat ca atare
dorinţa noastră de a le conserva. Şi acestea au o vechime de peste 60 ani, aparţinând
unor locuitori din Valea Trotuşului, a Caşinului şi a Oituzului.”
Fie şi în trecere prin municipiul de pe Trotuş, colecţia etnografică vă poate oferi câteva clipe de răgaz autentic, în vâltoarea unor vremuri care uită de multe ori să-şi poarte în albie şi propriile izvoare. Iar şcoala, prin menirea ei, va avea întotdeauna uşa deschisă.
.jpg)
