Să ne transformăm oraşul ÎN BINE!

„Cine are dreptul de a transforma oraşul? Filosoful francez Henri Lefebvre a oferit la un moment dat un răspuns simplu. Acest drept nu este ceva care poate fi lăsat moştenire de către stat. Nu este o întâmplare determinată de etnie, naţionalitate sau stat. Este câştigat prin actul de a locui. Dacă îţi duci existenţa într-un peisaj comun urban, ai un drept natural de a participa la trasarea viitorului său. Lefebvre a inventat un nou nume pentru formatorul său de oraş cu drepturi naturale, care era deopotrivă cetăţean şi locuitor al oraşului: citadin. (...) Suntem toţi citadini. Suntem toţi, prin însăşi geografia vieţilor noastre, administratori şi proprietari ai oraşului. Cei care realizează acest lucru pretind o putere considerabilă.

Am învăţat acest lucru de la oameni care au încetat să mai aştepte primarii, proiectanţii sau inginerii să le refacă străzile sau cartierele. Unii dintre aceştia, precum vecinii care şi-au dărâmat gardurile de pe strada N din Davis, doresc conturarea unei comunităţi care are mai mult sens pentru ei decât cea pe care le-au servit-o proiectanţii. Unii sunt mânaţi de dorinţa de a reclama un simţ aproape intangibil al apartenenţei. Alţii vor locuri mai sigure pentru copiii lor. Unii încearcă să salveze planeta. Unii vor mai multă libertate de a trăi şi a se mişca cum doresc.Cu toţii dovedesc că revoluţia oraşului fericit poate începe chiar de la uşa de intrare şi că fiecare dintre noi are puterea de a modifica propriul oraş. Unii dintre ei descoperă că schimbăndu-şi oraşele, se schimbă şi ei.” (Charles Montgomery – Oraşul fericit,  Igloo Media, Bucureşti, 2017)

Sursa foto: Sorin Filip - Planning urban, Presa Universitară Clujeană, 2009

„Partea cea mai bună a viitorului este că vine în fiecare zi.”

Am auzit cu toţii de drama demografică a României, dar mai puţini conştientizăm intensitatea şi efectele ei perfide. Viitorul nu sună deloc bine (şi) din acest punct de vedere. Atunci îţi pui câteodată întrebări simple: au instituţiile statului capacitatea de a face faţă problemelor aduse de îmbătrânirea demografică? Iţi vei permite un trai cât de cât decent după pensionare? Te va putea ajuta cineva atunci când ajungi bătrân şi bolnav, cu copii şi nepoţi plecaţi prea departe în visul lor de mai bine?

M-au impresionat cele două suflete care se plimbau astăzi prin Parcul “Cancicov”. Mi-au adus aminte de kodokushi („moartea singuratică”), o adevărată problemă socială a Japoniei contemporane. Noi nu avem nici pe departe capacitatea niponă de a găsi soluţii eficiente. Nu cred că vom avea toţi bunăstarea de ne trăi visul unei noi tinereţi purtate de croaziere organizate pentru seniori în Mediterana. Nu cred că ne vom permite acea dolce far niente la masa unei terase de fiţe unde o bere costă mai mult decât 6 pâini sau o reţetă pentru viroza de noiembrie. Poate cel mult o plimbare pe o alee de parc sau un loc pe o bancă însorită. Dar şi în acest caz viitorul pare sumbru în România noastră, în oraşul nostru. Poate că nu toţi suntem norocoşi. Poate că unii dintre noi vom trăi din pensia aia mizerabilă, după vreo 40 de ani de muncă. Poate că nu toţi dau tunuri şi nu călcă pe cadavre, în spatele unor verzi împrejmuiri de latifundiar. Poate că nu toţi vor muri sănătoşi tun, cu zâmbet psihedelic pe faţă. Poate că nu toţi se vor retrage în turnuri de fildeş cu iz intelectual şi reflecţii academice. Poate că nu toţi îşi vor dori galerii comerciale jalonate cu verde la ghivece. Pentru aştialalţi, o alee verde, câteva bănci liniştite şi un câine vor reprezenta suprema mulţumire. Şi pentru acest lucru chiar merită să te lupţi încă de pe acum. Pentru că nu poţi fi niciodată sigur când o lebăda neagră  din cârdul lui Taleb îţi va intra pe uşă. Sau când bătrâneţea te va ajunge abrupt din urmă...

Speranţa

   Se spune că ziua în care Dumnezeu a creat speranța a fost probabil și cea în care a zămislit primăvara...

Perfecţiunea pavelelor

Cresc ale ierbii

Fire albastre

Pân la-nălţimea

Inimii noastre.

Asta-i măsura,

Pune natura

Luncilor margini,

Lege-n paragini.

(Lucian Blaga – “Iarbă”)

Target for april

Cel mai pasional sărut...

...din lumea vegetală a Bacăului. Atât cât aceasta mai există.. 

Oraşul în care verdele urban a ajuns bătaie de joc. Să punem cruce: "Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac..."

   Duminică, zi de sărbătoare. Prin zgomotul de fond al orașului, slujba răzbate cu greu. În stația de autobuz lumea întoarce capul spre tăieturile proaspete, aruncând priviri dezamăgite sau pline de reproş. Lângă mine, o doamnă între două vârste oftează cu năduf: Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac...

      Dacă nu aţi aflat încă, detaliile le găsiţi aici: Masacrul la Cimitirul Central şi aici: O coadă de topor a mânuit o drujbă criminală.

       

Bacău: două imagini

    Am văzut la faţa locului o bucăţică din traseul viitoarei şosele de centură a Bacăului. Urmele proaspete lăsate de utilaje mi-au adus aminte de o fotografie memorabilă. Deh, deformaţie profesională geo-fotografică :)

Foto: prima cupă excavată la fundaţia Sălii Sporturilor Bacău - 1974 (detalii aici)

Foto: etapa embrionară a şoselei de centură - 16 martie 2019