Educaţia media - o necesitate a zilelor noastre

 

Sursa: CJI

Colț de rai: Mănăstirea Tisa-Silvestri

 Un loc aparte, spre bucuria și tihna sufletului: Mănăstirea Tisa-Silvestri

Fotografia ca terapie și artă a proiecției

 Într-o lume a vitezei, fotografia te cheamă la zăbavă. La anticipat. La privit. La ales. La zâmbit momentului de grație. Când cauți un cadru potrivit, gândul nu mai rătăcește spre trecut sau viitor — rămâne ancorat în prezent. Iar această prezență are o putere terapeutică concretă: alungă neliniștea, limpezește mintea, te desprinde din spirala stresului și anxietății. Devii detașat de aluviunile zilei. Camera devine un fel de lentilă între tine și realitate — prin ea, lumea capătă sens și devine mai ușor de purtat. Chiar și cerul acoperit are lumina lui.

     Fotografia nu este despre „ceea ce este acolo", ci despre „cine suntem noi în timp ce privim ceea ce este acolo". Nu capturăm momente — ne prelungim sensibilitatea peste ele, transformând banalul și prelungind clipa ce va să treacă...

Călin, file de poveste...

 În fiecare primăvară, arbustul ăsta de pe o uliță prăfuită de țară se transformă într-o filă de basm. E un fel de Călin Nebunul, varianta vegetală. Îmi aduce aminte de bulgărașii dintre blocurile de pe Aleea Parcului. Uneori îi vedeam și în sacoșa de navetă a mamei, un pic prăfuiți și moleșiți de drumul lung dintre școală și casă, unde își găseau un loc de cinste printre teancurile de cărți și fișe de lucru: trofee într-un cotidian cenușiu. Odată cu trecerea timpului au dispărut treptat din extensia locuită a parcului care avea să-i fie schimbat și numele. Panta rhei, ar zice Universul. Poate nu tot: universul copilăriei rezistă și prin materia aceasta fragilă, transformată în inflorescențe globulare sidefii - mici capsule ale timpului trecut, dar nu și uitat...

Prima zi de vară

 De la iarnă la vară...

Asta e luna mai?

 

Aprilie: delicii şi...capricii

 Un aprilie cu de toate. Din punct de vedere termic, aprilie 2026 ar fi pe podiumul celor mai reci luni din ultimele două decenii...Primăvara cea capricioasă nu ne dă pace...

Arta de a iubi ce nu poate fi păstrat…

Există o sensibilitate care nu caută să oprească frumusețea, ci doar să o recunoască în trecerea ei. Primăvara o face vizibilă: într-un arbore înflorit, într-o floare care cade, într-o ploaie ușoară de aprilie.

Pentru iubitorii de frumos, astfel de momente oferite de un simplu arbore devin mai mult decât o priveliște. Devin o perspectivă asupra vieții—una care nu se agață, nu reține, ci învață să privească și să simtă, acceptând natura fulgurantă a tuturor lucrurilor.

PS: Japonezii au (și în acest caz) un concept estetic ieșit din din comun. Greu de tradus, cu o denumire dificilă de ținut minte, dar cu o filozofie aparte care îmbrățișează frumusețea efemeră și melancolia schimbării, conferă primăverii o sensibilitate ce transcende o simplă experiență estetică. Nouă nu ne rămâne decât să-l infuzăm, mulțumind zilei prezente.

Mono no aware...