Poate nu întâmplător vremea este atât de atipică pentru acest final de
martie: o anomalie meteorologică suprapusă unui eveniment inedit (?!) determină o victorie a Memoriei asupra lui Cronos. Amintirile par a fi mai greu de
şters cu mâinile îngheţate, nu-i aşa?
Da, mâine este 22 martie. Ar putea fi o zi destul de nesuferită, de la un mijloc
banal de săptămână, fie ea şi glaciară. Ar putea fi însă şi un pic altfel. O zi
care să ne mai alunge din monotonia cotidianului, aducându-ne aminte de o
superbă poezie marca Pablo Neruda:
„Moare câte puţin cine se transformă în
sclavul obişnuinţei,
urmând în fiecare zi aceleaşi traiectorii;
cine nu-şi schimbă existenţa;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbeşte cu oamenii pe care nu-i cunoaşte.”
Am putea deci face un simplu
ocol de pe traseele noastre pendulatorii arhicunoscute. Poate doar câteva sute
de metri în care să încercăm un exerciţiu de voinţă şi să alungăm din minte
gândurile contorsionate ale grijilor zilei de mâine. Parcul ne oferă acel cadru
stabil, tăcut, alinător, în care ne putem reîntoarce pentru şi prin noi înşine,
pentru cei dragi, pentru oraşul amintirilor sau oraşul speranţelor.
E primăvară. O posibilă zi a
parcului. Nu ştiu cum a fost primăvara anului 1935, dar ştiu sigur că şi atunci
a fost bucuria unui început. Un început adus de briza unei stări de spirit care
a schimbat în bine locuri şi oameni dintr-un oraş violet la cearcăne. Ce ar fi
să (ne) mai schimbăm starea de spirit? Parcul
ar fi cea mai potrivită destinaţie - spaţializare a
centralităţilor, aici, pe aleile în care generaţii şi generaţii duc mai departe
o frumoasă poveste: povestea Parcului Libertăţii noastre...
