De
câteva ori pe an mă las dus de impulsul de a face un mic ocol faţă de trasee
obişnuite. Cred că se întâmplă mai des primăvara, atunci când miile de toporaşi
transmit în aer acel parfum unic, delicat şi persistent. E undeva între nişte
blocuri care te feresc rapid de zgomotul oraşului, unde liniştea pare cuvântul
de ordine pentru vreo câteva sute de paşi, prea puţine totuşi pentru a-ţi putea
ordona gândurile zilei. De multe ori am avut senzaţia că aici timpul curge
altfel, poate şi datorită unor nostalgii proustiene. Printre faţadele
îmbătrânite, care nu prea mai amintesc de elitismul şi jovialitatea altor vremuri,
ştii însă că vei avea parte de multe surprize. Poate explozia unui zarzăr.
Poate o magnolie înflorită prematur. Poate silueta unui nuc bătrân. Dar cel mai
mult te surprind persistenţa unor rămăşiţe de viaţă comunitară greu de înţeles
pentru modernitatea citadină. Rânduri de narcise plantate cu grijă la o margine
de bloc. Flori udate cu cana. Câţiva puieţi de arbori care deja au prins
puteri. Un geam de demisol cu ghivece vesele. O crăticioară pusă la răcit pe un
pervaz. Rufe puse la uscat printre copaci, demonstrând că totuşi prezenţa umană
este coerentă. O scară de bloc amenajată la intrare cu jardiniere
înflorite.Totul dă impresia de univers aparte, atipic, care încearcă să îşi
păstreze un echilibru printre legile fizicii. Fragilitatea pare uneori cuvântul
de ordine. Sau poate contrastul. Urme de arbori dispăruţi (tot mai multe) şi voioşia
părăluţelor sau a viorelor. Aleile pustii şi mirosul apetisant de tocaniţă care
rezbate după un geam întredeschis doar pentru două degete. O veche perdea cu
dantelă scrobită şi routerul de la intrarea în bloc. O bancă scorojită, o pompă
funcţională şi după trei decenii, al cărui scârţâit nu poate acoperi melodia
unui telefon mobil din apropiere. Flori vs peturi sau doze de bere aruncate ici
şi colo. Curios, nimic nu pare a disipa atmosfera cu aer uşor vetust. Da, cred
că şi liniştea poate îmbătrâni interstiţial în mâna asta de blocuri. Numai că
aici, ea îşi păstrează un aer aristocratic. La o grădină de bloc, o mamă şi fiica
ei pregăteau ieri un mic strat pentru câteva primule care aşteptau cuminţi să
fie plantate. De la scara vecină, o bătrână în cârje coboară cu greu cele
câteva trepte, făcând semn fetei să vină pentru a-i da o pereche de mănuşi
pentru grădinărit. Îi zămbeste şi o încurajează să continue. În nebunia acestor
zile în care isteria coronavirusului pare să cuprindă oraşul, scena cu pricina
pare a fi ruptă dintr-un film alb-negru. Printre faţade scorojite, într-un mic
colţ de cartier îmbătrânit şi depopulat, omenia nu moare.
Privesc lung la toporaşi şi ies
dintre blocuri. La prima intersecţie, doi tineri nervoşi se apleacă sub
greutatea sacoşelor, înjurând de mama focului...
