Inedit: O pagină necunoscută despre Bacăul de altădată.

Transformările edilitar – urbanistice ale Bacăului în perioada postbelică, care au şters o mare parte din fizionomia vechiului târg, au fost foarte puţin surprinse în literatura vremii. O pagină cu o reală valoare documentară am descoperit-o în „Arpegii pe Siret”, aparţinând prozatorului, eseistului şi romancierului Paul Anghel (1931 – 1995), născut pe meleaguri băcăuane, la Răcătău (comuna Horgeşti). Redăm în cele ce urmează imaginea Bacăului surprinsă de prozator, contemporan cu  marile schimbări din fizionomia urbană a deceniilor 5 şi 6: 

"Există o atracţie a Centrului şi nu ne putem sustrage ei. Tot ce era cândva mai important se petrecea în centru. Existau aici două artere foarte circulate, cu orar diferit: Centrul şi Strada Mare. Strada Mare, din Piaţa Catedralei, până la fosta drogherie Florescu, la colţ cu Lecca şi Vasile Alecsandri, era marea arteră comercială a târgului, cu prăvălii sugrumate una într-alta şi aspect de bazar. Se vindeau fierărie, coloniale, opinci de cauciuc, var nestins şi stofe englezeşti, porţelan Rosenthal, olărie neagră de Solonţ, articole bisericeşti, necesaruri de baie. Ţăranii, contrar programului comercial, animau uliţa încă de cu noapte cu zdravene izbituri de pumni în obloane, prelungind tratativele în jurul unei coase sau a unui chil de cuie până pe sub seară, dar respectând cuviincioşi sâmbetele. Spre seară, mişcarea înceta aici, transportându-se, în schimb, dincolo, pe cealaltă arteră, între fosta cofetărie Tudose şi Prefectură (exista şi o cafenea cu biliard), în Centru adică, unde ruralul nu mai avea acces. Pe aici se mişcau liceele, fetele de la Menaj, subofiţerii şi trupa de „27” sau „61”, tinerele de la fabrica de casânci „Gloria”, sau de la croitorii, funcţionarii necăsătoriţi de la tribunal. Profesorii melancolici, cu enigme intelectuale, se plimbau la gară, singuratici, cu câte o carte sub braţ – pensionarii preferau hala. Dar aceştia erau izolaţii, iar cei care-şi puteau plăti luxul unei birje nu călcau niciodată pe caldarâm. Cele două artere, Centrul şi Strada Mare, erau tot atât de despărţite una de alta ca şi Hudsonul de Potomac. (...) Dar mai lipsea o culoare şi fără ea Bacăul n-ar fi Bacău. O culoare care adaugă un accent aparte centrului, fiind complementară lui. La Bacău exista, ca şi în Amsterdamul negustoresc, un trist şi sumbru cartier oriental. Era de fapt o anexă la Strada Mare, curtea dosnică a uliţei negustoreşti, răsfrângerea şi prelungirea aceleiaşi uliţe în grotesc şi absurd. Aici nu se putea vinde şi cumpăra nimic, fiindcă nu era nimic de cumpărat şi de vândut; fiindcă sărăcia atingea absolutul, fiindcă deprinderea de a vinde şi cumpăra se exercitau mecanic, în gol. Dar în schimb aici, tocmai aici se îngrămădea până la sufocare o populaţie guralivă şi neostenită, veselă şi tristă, desperată şi duios – lirică, înghesuindu-se cu atât mai aprig, cu cât obiectul învălmăşelii îl însemna neantul.

            Nimeni, niciodată, nu zvârlise în bălţile imemoriale măcar o lopată de prund. Nimeni nu bătuse în garduri un cui. Nimeni nu suise, pe acoperişurile sparte, o singură bucată de tablă. Amestecate cu lutul, casele coborau în fiecare anotimp cu încă o palmă, mereu mai jos, atingând până la urmă, cu streşinile, pământul. Din unghiul ferestrelor la care se îngrămădeau copiii, gâştele trebuie să fi căpătat dimensiuni de struţi, iar porcii sălbăticiţi şi murdari, proporţii de hipopotami din smârcurile africane. Nu existau câini, nici pisici, dar orătăniile de apă şi broaştele asigurau ziua şi noaptea un concert anume, care îşi răsfrângea adesea „acordurile” până în Centru. Pe aici, pe strada Lecca, veneau şi se scurgeau spre uliţa prăvăliilor căruţele ţărăneşti. Tratativele cu prezumtivii clienţi porneau deci de aici, sătenii din care sau pedeştri fiind amănunţit chestionaţi, îmbiaţi, cercetaţi, între rândurile succesive de negustori veleitari. Ce să vinzi? Ce să cumperi? Dughenele cu marfă într-un borcan sau în poală n-aveau nevoie de firmă, iar municipalitatea crease pentru acest teritoriu un regim aparte de „porto – franco”. Marii angrosişti puteau fi socotiţi doar cei câţiva birjari, cu număr de circulaţie înregistrat, mişcându-se grav, somnolent, cu viteza unui cal – putere. Mai erau şi „prăvălii” de alviţă, mere murate, mărunţişuri şi vechituri, unde numai ochiul ager şi încăpăţânat al ţăranului reuşea să descopere, când nu te aşteptai, niscaiva pantaloni ferfeniţiţi „cu vipuşcă” sau o curea cu cataramă. Şi câtă tristeţe în lumina lămpilor cu gaz, pe feţele palide, clorotice, umbrite de bărbi roşcovane, sleite de încordarea amarnicului război cotidian!...Câtă tristeţe în ochii copiilor, prematur îmbătrâniţi, sfioşi şi circumspecţi, concentraţi lăuntric asupra unei veşnice enigme! Câtă tristeţe la sărbătorile rituale, grave şi sumbre ca nişte ceromonii de deces! O tristeţe fundoiană adâncind griul bacovian, adăugând Bacăului, chiar sub orbita Centrului, un cearcăn în plus". (Paul Anghel, Arpegii la Siret – itinerar moldav, Editura „Tineretului”, Bucureşti, 1964, p. 121-123)