Spre finalul anilor ’80, cu tot cu cenușiul lor inclus, profesorul de limba și literatura română, dl. Ioan Lazăr (Dumnezeu să îl odihnească în pace!), avea să ne facă o surpriză pentru acele vremuri în care rigoarea era cuvântul de ordine într-un sistem educațional anchilozat: vizionarea filmului „Liceenii” la Cinema Central. Avea să fie filmul unei generații, dar țin minte că unii profesori au privit atunci cu scepticism momentul, neezitând să (ne) ironizeze: „Voi aveți nevoie să învățați pentru examene din programă, nu să pierdeți vremea mergând filme!”
Nu toate orele frumoase din viața de
licean rămân în amintire. Au nevoie de substanță și pasiune pentru a trece
testul timpului, chiar dacă, pe moment, nu le dai importanța cuvenită. Peste
ani, îți dai seama cât de mult a contat un astfel de eveniment neprevăzut
dintr-o zi obișnuită a unor liceeni. O mică „lebădă neagră”. La fel ca
secvențele de oră considerate atunci de noi interesante, dar nerelevante din
perspectiva examenelor (Esenin, Zola, Baudelaire etc.). Nu înțelegeam prea bine
cât de mult înseamnă ca cineva să-și deschidă — și să-ți deschidă — ochii și
inima, ieșind din tipare. La fel cum nu știam atunci ce viitor mă așteaptă, cât
de greu este să porți, în timp, atât propriile zbateri, cât și pe cele
aparținând unor noi și noi generații, mereu altfel...
Iar acum, când îi privesc, mă surprind
zâmbind: nici ei nu vor ține minte tot, nici ei nu vor fi mereu atenți. Dar
dacă măcar unul va simți, peste ani, un fior blând al unei amintiri fără motiv
anume, înseamnă că firul acela nevăzut — de atunci până azi — și-a făcut
treaba. Și că lumea noastră poate fi schimbată și așa, doar prin faptul că am
reușit să aducem un strop de memorabil într-o zi anostă, la final de toamnă…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu