Noiembrie cel urât

 Termic, peste media multianuală: 7,1 C, ca medie lunară – v. grafic. Extreme cuprinse între – 0,2 C (chiar în prima zi, singura care va rămâne cu valori negative) şi 17,5 C (17 noiembrie). Media temperaturilor minime: 4,2 C. Media temperaturilor maxime: 10,1 C.

Excendentară pluviometric: 69,7 l/mp (dublu faţă de media multianuală). 

14 zile cu ceaţă, o zi cu ceva zăpadă.

Nu mai puţin de 22 de zile fără a vedea Soarele sau cu ceva raze palide.

Noiembrie în câteva date seci, deprimant de bacovian. Cea mai urâtă lună din an. Mai sunt trei 😉

Nerv(uri) spre iarnă

 Îmi plac la nebunie ultimele frunze rămase în vârf de ramuri despuiate la granița dintre toamnă și iarnă: au mereu ceva dintr-o lecție tăcută despre timp și așteptare. Ele nu mai păstrează nimic din optimismul verii ori din forfota cromatică a toamnei pârguite. Martori vremelnici, discreți, ai unei lumi care trece, ai unui ciclu ce se pregătește să închidă o paranteză. Suspendare între frig și cădere, între ceea ce a fost și ceea ce urmează să vină, într-un echilibru dinamic pe care doar natura îl poate orchestra...

    Privindu-le, înveți că timpul nu este doar curgere, ci și oprire. Așteptarea nu e pasivitate, ci o formă de curaj gravitațional:  tenacitatea de a sta în bătaia vântului, de a rezista în fața inevitabilului, de a spune lumii: Încă nu!  Paradoxul unei încăpățânări vegetale, siluete care nu mai hrănesc copacul, dar îi păzesc memoria. Nu mai cresc, dar țin în ele, pentru câteva zile, promisiunea unei primăveri care, deși nevăzută, pulsează undeva în adâncul lemnului.

    Spleen-ul finalului de noiembrie se topește puțin când privesc cum o singură frunză poate aprinde cerul cu galbenul ei obosit. E dovada că frumusețea poate să supraviețuiască și atunci când în jur cuvântul de ordine e descompunerea. Că există conexiune chiar și în clipele când vântul pare să fure tot ce e sigur între cer și pământ. Că și pe un fundal plumburiu poți găsi o formă de estetic cu valențe fotografice, dacă înțelegi că sfârșitul nu este un capăt, ci un moment de respiro. Oricât de mult apăsă aerul bacovian cu melancoliile și (pe)trecerile lui, există mereu un rest de lumină care rămâne agățat în ramuri, pentru a ne aduce aminte că primăvara nu e niciodată prea departe...

Cinefil printre decenii

       Spre finalul anilor ’80, cu tot cu cenușiul lor inclus, profesorul de limba și literatura română, dl. Ioan Lazăr (Dumnezeu să îl odihnească în pace!), avea să ne facă o surpriză pentru acele vremuri în care rigoarea era cuvântul de ordine într-un sistem educațional anchilozat: vizionarea filmului „Liceenii” la Cinema Central. Avea să fie filmul unei generații, dar țin minte că unii profesori au privit atunci cu scepticism momentul, neezitând să (ne) ironizeze: „Voi aveți nevoie să învățați pentru examene din programă, nu să pierdeți vremea mergând filme!”

      Nu toate orele frumoase din viața de licean rămân în amintire. Au nevoie de substanță și pasiune pentru a trece testul timpului, chiar dacă, pe moment, nu le dai importanța cuvenită. Peste ani, îți dai seama cât de mult a contat un astfel de eveniment neprevăzut dintr-o zi obișnuită a unor liceeni. O mică „lebădă neagră”. La fel ca secvențele de oră considerate atunci de noi interesante, dar nerelevante din perspectiva examenelor (Esenin, Zola, Baudelaire etc.). Nu înțelegeam prea bine cât de mult înseamnă ca cineva să-și deschidă — și să-ți deschidă — ochii și inima, ieșind din tipare. La fel cum nu știam atunci ce viitor mă așteaptă, cât de greu este să porți, în timp, atât propriile zbateri, cât și pe cele aparținând unor noi și noi generații, mereu altfel...

       Iar acum, când îi privesc, mă surprind zâmbind: nici ei nu vor ține minte tot, nici ei nu vor fi mereu atenți. Dar dacă măcar unul va simți, peste ani, un fior blând al unei amintiri fără motiv anume, înseamnă că firul acela nevăzut — de atunci până azi — și-a făcut treaba. Și că lumea noastră poate fi schimbată și așa, doar prin faptul că am reușit să aducem un strop de memorabil într-o zi anostă, la final de toamnă…

Cercul poeților dispăruți...

      Fără niciun chef, fac scroll pe o platformă de streaming și dau de filmul "Cercul poeților dispăruți". Îl văzusem acum mai bine de două decenii, la ore târzii, harul lui Robin Williams alungându-mi somnul. Acum l-am absorbit cu toți porii, în mai multe chei de lectură. Firesc. Anii mulți de la catedră m-au făcut să rezonez altfel cu profesorul John Keating, trăind filmul ca la prima vizionare.

Memorabil versul citat în fața elevilor, cheie de lectură pentru întreaga poveste:

Gather ye rosebuds while ye may;

Old Time is still a-flying.

(într-o posibilă traducere: Culegeți trandafirii cât încă mai puteți; / Timpul, bătrânul, tot zboară.)

Tocmai culesesem ultimul trandafir din grădină, din încercarea de a-l avea mai mult timp în preajmă, ocrotit de ploaia rece. Nimic nu e întâmplător pe lumea asta. Nici măcar (sau poate cu atât mai mult) într-un noiembrie exasperant ca un ropot de ploaie ce cade necontenit pe o bucată de tablă ruginită. Sau poate că universul trimite memento-uri discrete, amintiri înfășurate în petale ude și scene de film, ca să ne spună că uneori nu noi alegem trandafirii și clipele memorabile — ci ele ne aleg pe noi, când avem cel mai mult nevoie să ne reamintim că, chiar și într-un final de toamnă ca o gaură neagră, timpul știe încă să miroasă a începuturi...

Sweet november...

Sau poate că nu.

Nervi de toamnă băcăuană

     Pe Bacovia îl simți cu adevărat într-o dimineață umedă și cețoasă de sfârșit de noiembrie, când pare că se contopește cu plânsul materiei care se prelinge pe ramurile despuiate, iar ție îți pătrunde, insidios, frigul în tălpi...Nervi de toamnă băcăuană.

21 noiembrie 2025

November rain

     Aceeaşi aer citadin, același final de noiembrie, aceeași vreme deprimantă. Conexiunile neuronale lucrează azi în sistem proustian şi mă trimit spre o poză făcută acum ceva ani. O găsesc cu ceva greutate (trăiască AI!), imaginea teleportându-mă instantaneu…

      Vechiul magazin de pe colț, locul în care domnii de altădată își căutau luxul vestimentar, devenise deja istorie. În locul lui apăruse o cafenea cu aer tineresc, care încerca, timid, să contracareze plumburiul din jur. Intru mai mult din curiozitate, purtând cu mine o frunză bilobată pe care vântul mi-o lipise de geacă. Mă așez cu o cafea la masa cea mai apropiată de geam, surprins de cât de bine se vede vechiul meu prieten vegetal. Picăturile de ploaie se scurg pe sticlă, dându-mi senzaţia unor duzine de clepsidre care îşi pierd sincron firele de nisip. Din când în când, câte o siluetă grăbită încearcă să-și țină umbrela în echilibru sub rafalele constrânse de geometria clădirilor.

Prelungesc cafeaua; nu m-aș da dus. Sunt singur, e cald, e liniște și privesc printre picături. Încerc să mă transpun undeva departe, poate în Montmartre, primul loc care îmi vine în minte. Siluete nu mai apar, dar eu tot aștept. Viața pare plină de tot felul de așteptări: unele se scurg precum picăturile pe geam, altele se adâncesc asemenea ravenelor de pe o costișă. Paradoxal, toate lasă urme.

Sorb ultima gură de cafea și mă scutur de reveriile toamnei. Iau în palmă frunzulița de pe care picăturile se evaporaseră deja. Mă arunc în rafalele de vânt de sub copacul descărnat de coroana-i superbă. Întorc capul, cu senzația că cineva mă fixează atent. Nimeni. Îmi șterg fața și pornesc agale pe strada pustie: flâneur de ocazie, pierdut într-o periferie cu iz lacustru.

Astăzi, aceeași stradă pustie, aceeași vreme. Cafeneaua nu mai există decât într-un crâmpei fotografic imaterial. Mă aplec, ridic o frunză bilobată și o bag în buzunar. Zâmbesc și încerc să nu întorc capul. Nu reușesc. Pentru o clipă, vântul mă ia pe sus, ca atunci.  Îl las să-și facă de cap, fără grabă, ca și cum ar duce mai departe ceva ce nu-mi mai aparține. Frunza îmi încălzește palma, suficient cât să-mi amintesc că sunt atâtea momente care îţi încălzesc sufletul indiferent de vreme, chiar și atunci când locurile dispar…

E ploaia pe geamuri ce cade strident,

Stau singur la geam si totusi absent

Cand nimeni nu cere privirii reper,

Nu zic la nimeni, nici mie, ca sper

Un soare prezent !

La noapte, picăturile se vor transforma în fulgi de zăpadă.

Reverii de noiembrie

Încerc să fac ordine într-un cotlon de dulap și mă învârt, parcă în reluare, pe lângă vraful de CD-uri din alte timpuri, la granița cu obscurul Predigital. Unele poartă pe ele o grijă tandră, cuvinte scrise cu marker roșu, ca niște etichete dintr-o bibliotecă: povești, locuri, clipe. Altele nu sunt explicite, obligându-mă la un adevărat brainstorming printre luni, ani și decenii. Sunt și destule care nu se mai deschid, lăsând în urmă o undă de tristețe — teleportarea devine imposibilă...

Am în față un întreg univers de fragmente temporale închise în plastic, așteptând răbdător să fie redeschise. O viață de om, ar șopti subconștientul cel hâtru. Le privesc și simt cum, ca o briză blândă, se ridică nostalgii de tot felul. Nu te poți opune — te lași purtat prin furtuna de pixeli colorați. Trecerea timpului nu face zgomot, dar reaprinde stări peste stări. Doar bătrânul DVD-ROM mai oftează din când în când, iritat că l-am scos din lunga lui hibernare.

În fotografie, minunat este că nu trebuie să explici nimic. Doar lași briza să te ia de mână și schimbi CD-ul. O nouă călătorie poate să înceapă. Jurnal incomplet de bord, însăilat din fragmente captive de lumină. Uimitor cum timpul ne subjugă. Au fost atât de multe de oferit, este drept. Timpul însă nu aşteaptă nicio copie de siguranță.

Noiembrie stropit cu optimism

      Îmi plac mult tufănelele, mai ales cele galbene. Vara trec pe lângă ele aproape fără să le văd, atras de explozia altor culori și parfumuri. Dar odată cu zilele reci și cețoase de noiembrie, când plumburiul pare gata să mă înhațe, ele înfloresc cu încăpățânare. Rezistente, calde, nepretențioase, un pic tupeiste în fața brumelor, își deschid florile exact când am mai mare nevoie de un strop de culoare. În zilele astea cenușii, buchețelele astea îmi par niște fragmente de lumină – stropi de însorire, panaceu pentru suflet, optimism necuvântător. O ancoră vie care, dincolo de frigul calendarului, îmi spune că natura își păstrează mereu promisiunea renașterii, micșorând timpul de așteptare până la noua mea primăvară...Posibile răspunsuri scurte la micile întrebări ale trecerii timpului.

Insula termică urbană băcăuană

       O sinteză din cercetările curente privind efectul de insulă termică urbană a Bacăului. Pentru comparaţie am utilizat datele oficiale pentru luna octombrie, oferite de staţia meteo oficială a ANM (amplasată în cartierul CFR, la 174 m altitudine) şi staţia meteo a C.N. "Gh. Vrănceanu"  (169 m altitudine),  staţie care foloseşte un senzon Netatmo amplasat într-un adăpost meteo instalat de cercetătorii UAIC în cadrul proiectului UCLAR. 

Update lunar.

Update 7 decembrie: luna noiembrie 2025:

Contemplare în inima naturii: Mănastirea Carmelitană din Luncani

 Am fost aici acum câteva săpătămâni. O zonă de un pitoresc deosebit, departe de zgomotul oraşului. Spiritualitae şi contemplare în inima pădurii...

Momentul de grație 2025 (varianta "mai bine mai lent decît deloc...")

    Pentru unii, mirare. Pentru alții, bucurie. Pentru cei mici, un loc inedit de joacă. Pentru mine, un moment așteptat un an întreg. Frumusețea lucrurilor trecătoare, dar atât de pline de sens... Când auriul coroanei se scutură spre pământ, îți amintești că trecerea poate fi, uneori, o formă de grație... Un ritual al toamnelor târzii, un ultim salut și totodată promisiune, pentru că și lucrurile care trec rămân, într-un fel, cu noi: palimpseste sufletești.

8 noiembrie 2025: un nou reper în vâltoarea timpului, timp căuș și sită deopotrivă...

     Au fost 12 zile de splendoare aurie. 29 octombrie - 9 noiembrie, o perioadă în care mulţi băcăuani au mai ridicat privirea din pământ şi au zămbit...

Nestemate pe cer de noiembrie

     Momente nestemate pe cer de noiembrie. Și atunci uiți de ceas, de vreme, de vremuri, bucurându-te de norocul pe care îl ai în lumea asta tot mai disfuncțională...

Wabi - Sabi

A butterfly that lives forever is really not a butterfly at all.

 (Data, în Star Trek: Picard - episodul „Et in Arcadia Ego, Part II”)

 

Cum mai stăm cu suprafaţa spaţiilor verzi din Bacău?

 Ultimele date oficiale publicate de DJS Bacău în Anuarul statistic al judeţului Bacău - ediţia 2025 evidenţiază pentru municipiul Bacău o zestre verde de 518 ha.

Sursa: DJS Bacău

Situaţia anterioară (2020) arăta în felul următor:

În trei ani s-au dus 25,6 ha. Scriptic. În realitate, nici cea mai înaltă formă de inteligenţă artificială nu ne poate răspunde cu exactitate...

Noiembrie aurit: Ginkgo biloba în zbor de pasăre

 O altă perspectivă asupra superbului exemplar din Parcul Trandafirului...

Octombrie 2025: bonomie spre final...

    Noroc cu ultima săptămână, pentru că altfel am fi ajuns din lac (vezi situaţia din 2023 şi 2024) într-un puţ tomnatic enervant de rece şi urăt. Aşa e când te obișnuieşti cu binele ...:)

Kilometrul 0 al toamnei din centrul Bacăului

      Sub coroana de aur din Parcul Trandafirilor, oamenii devin din nou copii, oprindu-se câteva clipe să surprindă digital spectacolul doamnei solitare. Mirare, priviri admirative și zâmbete pentru miracolul schimbător din cel mai așteptat crâmpei de toamnă băcăuană...

Clasamentul oraşelor performante. Cum stă Bacăul?

 Iată că a fost publicat City Index 2005. Faţă de 2024, stăm un pic mai bine: am depăşit Slatina şi Piatra Neamţ. Acum 30 de ani ar fi fost o glumă...Detalii aici.

Sursa: presshub.ro

Vom avea parte de spectacolul "ploii de aur"?

     Ne pregătim de spectacolul de gală oferit de galbenul bilobat al Bătrânei Doamne din Parcul Trandafirilor. Din păcate, nu cred că ne vom bucura anul acesta de momentul deosebit al „ploii de aur”. Temperaturile negative (premature pentru centrul cald al oraşului) din dimineaţa zilei de 21 octombrie (-4,2 C la staţia oficială ANM), continuate cu o lungă perioadă de încălzire a vremii (prognoza ne oferă zile plăcute, fără vreun şoc termic negativ, cu brumă şi umiditate foarte ridicată a anului – condiţii necesare pentru desprinderea simultană a frunzelor, după cum am demonstrat în articolul de mai jos), par a indica o desfrunzire graduală, mai puţin spectaculoasă, a cărei durată va depinde de intensitatea vântului din această săptămână. Sper să mă înşel totuşi, pentru a ne putea bucura împreună de momentele magice oferite cu generozitate de acest reper vegetal din zona centrală a oraşului...

Detalii: 

6 noiembrie 2024: http://www.deferlari.ro/2024/11/momentul-de-gratie-2024.html

30 noiembrie 2023: http://www.deferlari.ro/2023/11/momentul-de-gratie-tacuta-al-batranei.html

2010 - 2022: studiu referitor la „ploaia de aur” - http://www.deferlari.ro/2022/11/ginkgo-biloba-momentul-de-gratie-din.html

Foto 28 octombrie 2025, ora 18.

Update 2 noiembrie 2025, ora 17: dezvrăjire lentă...

3 noiembrie, ora 12:

Parcul Dendrologic Hemeiuş: Lizuca şi Patrocle vă aşteaptă...