Acum vreo 30 de ani, într-un colț de comună moldavă, descopeream cu uimire adevăratul magazin sătesc. Coboram din vârful dealului doar pentru aerul lui inconfundabil: în câțiva metri pătrați găseai o lume întreagă, plină de mistere. Un fel de consignație bucolică: de la saci de rafie, cuie și cozi de lopată, până la bomboane de mentă, napolitane, izmene, caiete, pâine proaspătă, rujuri sau tricouri turcești. Un amestec de mirosuri fără echivalent pentru nasul orășeanului. La prăvălia rurală, cârciumarul satului le făcea pe toate: vânzător, chelner, om de serviciu, manager, dar și arhivă vie a genealogiei satului. Singurul termen de comparație îmi era vechiul magazin "Coasa" din Piața Florescu, care în copilărie mi se părea extrem de bizar în semiumbra zecilor de cutii și unelte necunoscute.
Acum vreo 15 ani, într-un alt sat, de data aceasta amplasat în coasta orașului, farmecul înserărilor venea pe cale auditivă: tălăngile cirezii întorcându-se agale te făceau să visezi la „Sara pe deal” sau la satul lui Blaga, în timp ce cumpărai brânză și smântână care ar face azi să roșească de ciudă toate brandurile de lactate cu reclame sforăitoare.
Peisaj pictural pentru un venetic urban crescut de bunicii care încă din tinerețe luaseră calea urbanizării. Un romantism periurban pe infrastructură de Ev Mediu, dar izmenele încă nu se vindeau prin magazine sub numele de colanți funcționali...
Până acum câțiva ani, cozonacii ieftini de serie rămâneau doar pe rafturile supermarketurilor din oraș. Prin satul lipit de oraș încă mai mirosea a aluat proaspăt, plăcinte și colăcei, deși cireada dispăruse treptat, fiind înlocuită de cai-putere mult mai ușor de gestionat. Oamenii se salutau între ei pe ulița principală, indiferent dacă se cunoșteau sau nu.
Zilele trecute, pe un raft de magazin de țară, aveam să descopăr un nou pas evolutiv. Alăturarea dintre o husă pentru un Samsung Galaxy uitat de timp și un rucsac impermeabil mi-a părut într-o primă fază aiuritoare lângă otrava pentru șoareci sau chefirul „cu gust autentic”. Îmi dau seama că povestea veșniciei satului blagian e detronată fără drept de apel de instalarea unei lumi noi. Ruralul nu mai e un centru simbolic, ci un punct terminal într-un lanț logistic global — un loc unde ajung, cu întârziere și în amestec, resturile unei economii de consum gândite pentru cu totul altă lume.
Îmi aduc aminte de Elogiul satului românesc. La Blaga, taina se păstra prin sustragere („eu nu strivesc corola de minuni a lumii”). Satul de azi o dizolvă prin suprapunere: totul e etichetat, tradus, împachetat, pus la frigider sau congelat aseptic. O coexistență ambiguă, care permite plicului cu mâncare pentru pisici să stea lângă o bidinea, iar legumele congelate să depășească volumetric lădița cu roșii (semi)autohtone.
Încerc să văd o rază de speranță. Totuși, ceva din vechiul sat mai supraviețuiește, timid: eticheta scrisă de mână. Un gest artizanal care refuză standardizarea codului de bare. E poate ultima formă de „mister” rămasă — într-o luptă deja pierdută cu timpul și spațiul, într-o lume în care parfumul satului e absorbit de crusta consumistă a prezentului.
Ies din magazin. Într-un colț umbrit de un corcoduș molatec, doi localnici sorb plictisiți dintr-o doză de bere fără alcool, cu aromă de cireșe. BMW-ul prăfuit de lângă ei mărturisește naveta spre magnetul urban.
