Demografii de avarie

 

Sursa: DJS Bacău - Infostat nr. 10/2025

Ianuarie 2026, bilanţ intermediar: mai frig decât 2017?

    Am avut parte în ultimii ani de ierni blânde, atipice pentru regiunea noastră. Ianuarie 2025 a fost un pseudogerar. Din acestă cauză, valul de frig care pare a nu se mai termina, ne exasperează. Avem deja o medie termică intermediară de -3,1 C, care ne aduce aminte de ianuarie 2017, ultima lună de iarnă cu adevărat serioasă (v. grafic).

    Ultima decadă a lunii ne va confirma specificul hibernal şi dacă vom bate noi recorduri zilnice sau lunare. Într-o zi de Blue Monday, nu ne rămâne decât să aşteptăm cu optimism  retragerea bestiei anticiclonale estice...

Ianuarie 2017, ultimul ianuarie cu adevărat rece

Recorduri termice băcăuane în luna ianuarie (2000-2025)

Populația UAT-urilor din județul Bacău

 Populația după domiciliu la 1 iulie 2025 (sursa: DJS Bacău - Infostat, nr.10/2025)

Atenție: Populația rezidentă = persoanele care locuiesc efectiv în România cel puțin 12 luni (indiferent de cetățenie), pe baza reședinței obișnuite. Populația după domiciliu = persoanele cu cetățenie română și domiciliu declarat în România, indiferent unde locuiesc efectiv. Pe scurt, diferența-cheie: rezidentă = unde trăiești, după domiciliu = ce scrie în buletin.

Motive de bucurie? Deloc!

 Prin diverse artificii de conjunctură, geografia școlară a reușit să minimizeze efectele reformei promovate de ministrul David la nivelul planurilor-cadru, prin restructurarea programelor școlare de liceu. Ca întotdeauna, există însă și un revers mai puțin vizibil.

Geografia, ca știință a interacțiunii dintre geosfere și prin caracterul său integrator, avea un debușeu bine definit la clasa a XI-a: acea „geografie a mediului”, cum îi spunem informal. Astăzi, această componentă nu mai există.

Supraviețuim mai degrabă prin adaptare tactică decât printr-o recunoaștere explicită a rolului epistemologic al disciplinei, iar acest fapt s-ar putea să ne coste mult pe termen mediu și lung. În absența unei geografii a mediului clar asumate, există suficiente discipline sau pseudoștiințe dispuse să-și aroge prioritatea studierii mediului, vieții sau Terrei, oferind — cu aer de Eratostene — explicații pretins geosistemice, reduse adesea la nivelul unor simple formule de tipul „Știați că…?”. Părerea mea.

Foto: vechiul manual de clasa a XI-a (anterior anului 1990) care tranșa fără echivoc problematica conținuturilor studiate. Chiar și peste decenii, absolvenții își aduc aminte esența: geografia mediului. Nu bag mâna în foc pentru generațiile care vin din urmă. Paradoxal, într-o lume în care problematicile de mediu au devenit atât de complexe. Dar ce poți face...Șase-șapte, vorba poetului, și mergi înainte cu "reforma"...

La gura sobei…cu o cafea bună: şase recomandări pentru 2026

De vreo zece ani merg pe principiul că orice zi are şanse mai mari să înceapă bine dacă la prima oră te bucuri de aroma unei cafele de specialitate, proaspăt râşnită de tine şi preparată clasic, la ibric. Nu sunt mare cafegiu, genul care să îl vezi tot timpul cu o cafea în faţă. Una singură îmi este de ajuns, dar condiţia obligatorie este să fie o cafea arabică de foarte bună calitate, prăjită profesionist. Cum în 2025 am experimentat mai mult ca în alţi ani, vă ofer un mic top (selecţie desigur subiectivă şi perfectibilă) al celor mai bune cafele savurate, mărci care vă pot descreţi cu brio dimineţile…

Maison du Cafe: Kenya AA Plus Kijani Kibobo

 

Un clasic kenyan de top, pregătită artizanal cu lemn de fag în prăjitoria profesioniştilor ieşeni. O afacere de familie transformată într-un brand al calităţii. Aciditate strălucitoare, corp mediu și claritate excelentă. Note de caramel, ciocolată, fructe de pădure și ușoare nuanțe florale şi de citrice. Foarte intensă, cu un final persistent și elegant. Cafeaua mea preferată de aproape un deceniu, timp în care mi-am dat seama că Aldo, Elena şi Octavian pun suflet în tot ceea ce fac. Detalii aici, aici şi aici.

 

Sloane Roastery: Rwanda Bwenda

Această cafea de specialitate face parte din categoria Experimentale, gama Sloane Speciality Coffee Roasters. Cultivată în regiunea Kbumbwe (pentru varietatea Red Bourbon, descoperită de mine), la 1650 m altitudine, această cafea fină și echilibrată, cu aciditate delicată, oferă note de zmeură, cireșe, flori de Acacia, sirop de Agave şi curmale. Corp mediu, cu o senzație elegantă și un final dulce. Procesare naturală anaerobă.

 

Guido: Costa Rica William Segura

Cultivată la 1750 m altitudine în regiunea Tarrazu din statul central - american , Costa Rica William Segura de la Guido este o cafea cu profil dulce și fructat: vișine coapte, curmale și o atingere delicată de anason. Are corp mediu, aciditate echilibrată și un postgust neted, cu o ușoară senzație condimentată. Prima degustare m-a şocat prin gustul cu adevărat aparte. M-am documentat şi am aflat că acesta este rezultatul unui proces special: fermentație termică naturală. Cireșele de cafea sunt lăsate întregi, cu tot cu pulpă, în rezervoare din oțel inoxidabil, unde fermentează lent în absența oxigenului. Acest tip de proces dezvoltă arome complexe, cu aciditate fină și dulceață naturală. După finalizarea fermentației, cireșele sunt uscate cu tot cu pulpă până când ating nivelul optim de umiditate. Acest ritm lent de uscare fixează aromele în boabe și conferă cafelei o aromă deosebită, putând fi folosită şi în amestec cu alte cafele (Columbia Supremo, Columbia Huila, Etiopia Sidama), pentru dimineţile în care doreşti un gust mai …tradiţional.

 

Manucafe: Malawi Mzuzu

Soi: Catuai, cultivat la 1200 m altitudine, în micul stat din sud-estul Africii. Este o cafea elegantă și echilibrată, cu o aciditate medie, curată, tipic africană. Note de citrice dulci, măr verde și caramel, uneori cu o tentă florală discretă. Corp mediu, final plăcut și luminos. Gust: citrice, ciocolată, caramel. Prelucrare umedă. Producția anuală relativ mică face să nu o găsim prea uşor pe piaţa românească.

 

Manufaktura: Indonezia

Cafea cu un profil clasic indonezian: corp plin, catifelat, aciditate scăzută. Note de ciocolată amară, condimente, vin, lemn dulce. O cafea „grea”, profundă, perfectă pentru zilele în care intensitatea trebuie să bată aciditatea. Metoda de procesare: semi-spălată. Cultivată la 800-1500 m altitudine.

 

Baristelli Brașov: Kenya Rugi Mutitu

O cafea cu gust exploziv și vibrant. Aciditate ridicată, suculentă, cu note clare de coacăze negre, fructe de pădure, citrice și roșii. Corp mediu, extrem de clară, cu un postgust lung și memorabil - genul de Kenya care rămâne în minte. De încercat şi varianta Kenya Ayub Bundi, cu un gust dominat de caramel şi nuci.

Voi ce preferinţe aveţi?

Anul 2025 în sinteză meteo: zece caracteristici

 O succintă caracterizare a anului de care tocmai ne-am despărţit, în zece tuşe meteo:

1. temperatura medie anuală de 11,5 C se încadrează în trendul ultimelor două decenii. Comparând însă cu seriile de date annterioare anului 1990, ne putem da seama mai clar de amploare schimbărilor climatice...

2. Comparativ cu anii 2023 şi 2024 (ani care au bătut numeroase recorduri - vezi 2024: cel mai cald an şi 2023 - cel mai cald an din istoria măsurătorilor în oraşul Bacău), anul 2025 a fost mai domol, lucru observat mai ales printr-o intensitate mai redusă a valurilor de căldură din sezonul estival.

3. Abateririle termice lunare  faţă de mediile multianuale au fost pozitive în toate lunile, cu excepţia lunii mai. Vă mai amintiţi ce plăcut a fost în aprilie şi cum a evoluat apoi ultima lună de primăvară, mai mult decât capricioasă...

4. Am avut parte de 45 zile tropicale (41 în perioada verii şi 4 zile în septembrie). O vară totuşi mai respirabilă decât anterioarele, după cum spuneam mai înainte.

5.  Oraşul a adunat doar 7 zile geroase (cu T sub - 10 C),  înregistrate predominant în luna februarie (şase zile).

6. Temperatura maximă absolută: 35,9 C pe 7 iulie. Cu siguranţă însă, efectul de insulă termică urbană a mai adăugat cel puţin 1,5- 2 C în zona centrală a municipiului şi în alte "puncte fierbinţi" despre care am avut prilejul să discutăm - vezi aici: Un studiu meteorologic ne arată zonele „fierbinți” ale Bacăului. Detaliere specific lunar: Insula terrnica urbana bacauana

7. Temperatura minimă absolută: -12,4 C pe 22 februarie. Decent, am putea spune :)

8. Pluviometric, cu cei 676,8 l/mp, anul 2025 este uşor excedentar, comparativ cu mediile multianuale. Se remarcă cantitatea căzută în luna mai (nu mai puţin de 185,8 l/mp - adevărat record, vezi postarea dedicată.) şi în octombrie (97,4 l). 

9. Cel mai reprezentativ fenomen meteo a fost ceaţa: nu mai puţin de 49 de zile dominate de atmosfera bacoviană caracteristică, cea mai ridicată valoare din ultimul deceniu. Vezi şi Noiembrie cel urât.

10. Ultima lună a anului ne-a adus temperaturi mai suportabile pentru facturile la încălzire. Cu o medie lunară de 3,0 C, decembrie 2025 se situează pe primul loc în topul celor mai calde începuturi de iarnă din ultimii 25 de ani. Ce va fi în continuare, rămâne de văzut :)

Dorinţe la final de an...

 

Un an cu mai multe realizări și cu mai puține neîmpliniri.

Un an cu mai multi oameni vorbind cu bunătate și toleranță și cu mai puțini cârcotași.

Un an cu mai multe gânduri bune și cu mai puține nopți nedormite.

Un an cu mai multe cărți, școli, spitale, drumuri și cu mai puține minciuni politizate.

Un an cu mai multă libertate de gândire și cu mai puțină încrâncenare.

Un an cu mai mulți prieteni în carne și oase și cu mai puține avataruri vremelnice.

Un an cu mai mult verde și cu mai puțin cenușiu.

Un an cu mai multă nemărginire și cu mai puțină limitare.

Un an cu mai mulți pași și cu mai puțină motorizare.

Un an cu mai puține spații reci și cu mai multe locuri calde.

Un an cu mai mult zâmbet și cu mai puțin venin.

Un an cu pace.

2026, te aștept #pefirulapei!

Fragmente de 2025

Nu e o încercare de retrospectivă 📷.

    Sunt doar fragmente de 2025, așa cum s-a lăsat anul acesta surprins în lucruri mici, indiferent dacă e vorba de cursul naturii sau de natura urbană. Oameni surprinși spre apus, copii bucuroși la răsărit, vibrație și dinamică, tihnă și introspecție. Viața în alb și negru alături de culoare — două moduri de a simți aceeași realitate: fragmente ale curgerii timpului, secvențe care nu se vor mai întoarce vreodată. Nimic spectaculos. Doar câteva file de jurnal vizual, pentru bucuria de a putea surprinde prezentul — lucid, sănătos și onest — cu ochiul și inima celui care fotografiază nu ca să impresioneze, ci pentru a îmbrățișa lumina zilei.

    Lumină bună în 2026!

Tradiții duse mai departe

 Instantaneul preferat al zilei de ieri, de la alaiul datinilor şi obiceiurilor de iarnă. Abia acum mi-am dat seama mai exact de ce: domnişoara “ursoaică” are ceva aparte, un aparte între Manuela Hărăbor din „Pădureanca” (ecranizare după  nuvela omonimă de Ioan Slavici) şi Anca Szönyi  - Mădălina lui Rebreanu, din ecranizarea după “Ciuleandra”…

Datini și obiceiuri de iarnă

 

Noiembrie cel urât

 Termic, peste media multianuală: 7,1 C, ca medie lunară – v. grafic. Extreme cuprinse între – 0,2 C (chiar în prima zi, singura care va rămâne cu valori negative) şi 17,5 C (17 noiembrie). Media temperaturilor minime: 4,2 C. Media temperaturilor maxime: 10,1 C.

Excendentară pluviometric: 69,7 l/mp (dublu faţă de media multianuală). 

14 zile cu ceaţă, o zi cu ceva zăpadă.

Nu mai puţin de 22 de zile fără a vedea Soarele sau cu ceva raze palide.

Noiembrie în câteva date seci, deprimant de bacovian. Cea mai urâtă lună din an. Mai sunt trei 😉

Nerv(uri) spre iarnă

 Îmi plac la nebunie ultimele frunze rămase în vârf de ramuri despuiate la granița dintre toamnă și iarnă: au mereu ceva dintr-o lecție tăcută despre timp și așteptare. Ele nu mai păstrează nimic din optimismul verii ori din forfota cromatică a toamnei pârguite. Martori vremelnici, discreți, ai unei lumi care trece, ai unui ciclu ce se pregătește să închidă o paranteză. Suspendare între frig și cădere, între ceea ce a fost și ceea ce urmează să vină, într-un echilibru dinamic pe care doar natura îl poate orchestra...

    Privindu-le, înveți că timpul nu este doar curgere, ci și oprire. Așteptarea nu e pasivitate, ci o formă de curaj gravitațional:  tenacitatea de a sta în bătaia vântului, de a rezista în fața inevitabilului, de a spune lumii: Încă nu!  Paradoxul unei încăpățânări vegetale, siluete care nu mai hrănesc copacul, dar îi păzesc memoria. Nu mai cresc, dar țin în ele, pentru câteva zile, promisiunea unei primăveri care, deși nevăzută, pulsează undeva în adâncul lemnului.

    Spleen-ul finalului de noiembrie se topește puțin când privesc cum o singură frunză poate aprinde cerul cu galbenul ei obosit. E dovada că frumusețea poate să supraviețuiască și atunci când în jur cuvântul de ordine e descompunerea. Că există conexiune chiar și în clipele când vântul pare să fure tot ce e sigur între cer și pământ. Că și pe un fundal plumburiu poți găsi o formă de estetic cu valențe fotografice, dacă înțelegi că sfârșitul nu este un capăt, ci un moment de respiro. Oricât de mult apăsă aerul bacovian cu melancoliile și (pe)trecerile lui, există mereu un rest de lumină care rămâne agățat în ramuri, pentru a ne aduce aminte că primăvara nu e niciodată prea departe...

Cinefil printre decenii

       Spre finalul anilor ’80, cu tot cu cenușiul lor inclus, profesorul de limba și literatura română, dl. Ioan Lazăr (Dumnezeu să îl odihnească în pace!), avea să ne facă o surpriză pentru acele vremuri în care rigoarea era cuvântul de ordine într-un sistem educațional anchilozat: vizionarea filmului „Liceenii” la Cinema Central. Avea să fie filmul unei generații, dar țin minte că unii profesori au privit atunci cu scepticism momentul, neezitând să (ne) ironizeze: „Voi aveți nevoie să învățați pentru examene din programă, nu să pierdeți vremea mergând filme!”

      Nu toate orele frumoase din viața de licean rămân în amintire. Au nevoie de substanță și pasiune pentru a trece testul timpului, chiar dacă, pe moment, nu le dai importanța cuvenită. Peste ani, îți dai seama cât de mult a contat un astfel de eveniment neprevăzut dintr-o zi obișnuită a unor liceeni. O mică „lebădă neagră”. La fel ca secvențele de oră considerate atunci de noi interesante, dar nerelevante din perspectiva examenelor (Esenin, Zola, Baudelaire etc.). Nu înțelegeam prea bine cât de mult înseamnă ca cineva să-și deschidă — și să-ți deschidă — ochii și inima, ieșind din tipare. La fel cum nu știam atunci ce viitor mă așteaptă, cât de greu este să porți, în timp, atât propriile zbateri, cât și pe cele aparținând unor noi și noi generații, mereu altfel...

       Iar acum, când îi privesc, mă surprind zâmbind: nici ei nu vor ține minte tot, nici ei nu vor fi mereu atenți. Dar dacă măcar unul va simți, peste ani, un fior blând al unei amintiri fără motiv anume, înseamnă că firul acela nevăzut — de atunci până azi — și-a făcut treaba. Și că lumea noastră poate fi schimbată și așa, doar prin faptul că am reușit să aducem un strop de memorabil într-o zi anostă, la final de toamnă…

Cercul poeților dispăruți...

      Fără niciun chef, fac scroll pe o platformă de streaming și dau de filmul "Cercul poeților dispăruți". Îl văzusem acum mai bine de două decenii, la ore târzii, harul lui Robin Williams alungându-mi somnul. Acum l-am absorbit cu toți porii, în mai multe chei de lectură. Firesc. Anii mulți de la catedră m-au făcut să rezonez altfel cu profesorul John Keating, trăind filmul ca la prima vizionare.

Memorabil versul citat în fața elevilor, cheie de lectură pentru întreaga poveste:

Gather ye rosebuds while ye may;

Old Time is still a-flying.

(într-o posibilă traducere: Culegeți trandafirii cât încă mai puteți; / Timpul, bătrânul, tot zboară.)

Tocmai culesesem ultimul trandafir din grădină, din încercarea de a-l avea mai mult timp în preajmă, ocrotit de ploaia rece. Nimic nu e întâmplător pe lumea asta. Nici măcar (sau poate cu atât mai mult) într-un noiembrie exasperant ca un ropot de ploaie ce cade necontenit pe o bucată de tablă ruginită. Sau poate că universul trimite memento-uri discrete, amintiri înfășurate în petale ude și scene de film, ca să ne spună că uneori nu noi alegem trandafirii și clipele memorabile — ci ele ne aleg pe noi, când avem cel mai mult nevoie să ne reamintim că, chiar și într-un final de toamnă ca o gaură neagră, timpul știe încă să miroasă a începuturi...

Sweet november...

Sau poate că nu.

Nervi de toamnă băcăuană

     Pe Bacovia îl simți cu adevărat într-o dimineață umedă și cețoasă de sfârșit de noiembrie, când pare că se contopește cu plânsul materiei care se prelinge pe ramurile despuiate, iar ție îți pătrunde, insidios, frigul în tălpi...Nervi de toamnă băcăuană.

21 noiembrie 2025

November rain

     Aceeaşi aer citadin, același final de noiembrie, aceeași vreme deprimantă. Conexiunile neuronale lucrează azi în sistem proustian şi mă trimit spre o poză făcută acum ceva ani. O găsesc cu ceva greutate (trăiască AI!), imaginea teleportându-mă instantaneu…

      Vechiul magazin de pe colț, locul în care domnii de altădată își căutau luxul vestimentar, devenise deja istorie. În locul lui apăruse o cafenea cu aer tineresc, care încerca, timid, să contracareze plumburiul din jur. Intru mai mult din curiozitate, purtând cu mine o frunză bilobată pe care vântul mi-o lipise de geacă. Mă așez cu o cafea la masa cea mai apropiată de geam, surprins de cât de bine se vede vechiul meu prieten vegetal. Picăturile de ploaie se scurg pe sticlă, dându-mi senzaţia unor duzine de clepsidre care îşi pierd sincron firele de nisip. Din când în când, câte o siluetă grăbită încearcă să-și țină umbrela în echilibru sub rafalele constrânse de geometria clădirilor.

Prelungesc cafeaua; nu m-aș da dus. Sunt singur, e cald, e liniște și privesc printre picături. Încerc să mă transpun undeva departe, poate în Montmartre, primul loc care îmi vine în minte. Siluete nu mai apar, dar eu tot aștept. Viața pare plină de tot felul de așteptări: unele se scurg precum picăturile pe geam, altele se adâncesc asemenea ravenelor de pe o costișă. Paradoxal, toate lasă urme.

Sorb ultima gură de cafea și mă scutur de reveriile toamnei. Iau în palmă frunzulița de pe care picăturile se evaporaseră deja. Mă arunc în rafalele de vânt de sub copacul descărnat de coroana-i superbă. Întorc capul, cu senzația că cineva mă fixează atent. Nimeni. Îmi șterg fața și pornesc agale pe strada pustie: flâneur de ocazie, pierdut într-o periferie cu iz lacustru.

Astăzi, aceeași stradă pustie, aceeași vreme. Cafeneaua nu mai există decât într-un crâmpei fotografic imaterial. Mă aplec, ridic o frunză bilobată și o bag în buzunar. Zâmbesc și încerc să nu întorc capul. Nu reușesc. Pentru o clipă, vântul mă ia pe sus, ca atunci.  Îl las să-și facă de cap, fără grabă, ca și cum ar duce mai departe ceva ce nu-mi mai aparține. Frunza îmi încălzește palma, suficient cât să-mi amintesc că sunt atâtea momente care îţi încălzesc sufletul indiferent de vreme, chiar și atunci când locurile dispar…

E ploaia pe geamuri ce cade strident,

Stau singur la geam si totusi absent

Cand nimeni nu cere privirii reper,

Nu zic la nimeni, nici mie, ca sper

Un soare prezent !

La noapte, picăturile se vor transforma în fulgi de zăpadă.

Reverii de noiembrie

Încerc să fac ordine într-un cotlon de dulap și mă învârt, parcă în reluare, pe lângă vraful de CD-uri din alte timpuri, la granița cu obscurul Predigital. Unele poartă pe ele o grijă tandră, cuvinte scrise cu marker roșu, ca niște etichete dintr-o bibliotecă: povești, locuri, clipe. Altele nu sunt explicite, obligându-mă la un adevărat brainstorming printre luni, ani și decenii. Sunt și destule care nu se mai deschid, lăsând în urmă o undă de tristețe — teleportarea devine imposibilă...

Am în față un întreg univers de fragmente temporale închise în plastic, așteptând răbdător să fie redeschise. O viață de om, ar șopti subconștientul cel hâtru. Le privesc și simt cum, ca o briză blândă, se ridică nostalgii de tot felul. Nu te poți opune — te lași purtat prin furtuna de pixeli colorați. Trecerea timpului nu face zgomot, dar reaprinde stări peste stări. Doar bătrânul DVD-ROM mai oftează din când în când, iritat că l-am scos din lunga lui hibernare.

În fotografie, minunat este că nu trebuie să explici nimic. Doar lași briza să te ia de mână și schimbi CD-ul. O nouă călătorie poate să înceapă. Jurnal incomplet de bord, însăilat din fragmente captive de lumină. Uimitor cum timpul ne subjugă. Au fost atât de multe de oferit, este drept. Timpul însă nu aşteaptă nicio copie de siguranță.

Noiembrie stropit cu optimism

      Îmi plac mult tufănelele, mai ales cele galbene. Vara trec pe lângă ele aproape fără să le văd, atras de explozia altor culori și parfumuri. Dar odată cu zilele reci și cețoase de noiembrie, când plumburiul pare gata să mă înhațe, ele înfloresc cu încăpățânare. Rezistente, calde, nepretențioase, un pic tupeiste în fața brumelor, își deschid florile exact când am mai mare nevoie de un strop de culoare. În zilele astea cenușii, buchețelele astea îmi par niște fragmente de lumină – stropi de însorire, panaceu pentru suflet, optimism necuvântător. O ancoră vie care, dincolo de frigul calendarului, îmi spune că natura își păstrează mereu promisiunea renașterii, micșorând timpul de așteptare până la noua mea primăvară...Posibile răspunsuri scurte la micile întrebări ale trecerii timpului.

Insula termică urbană băcăuană

       O sinteză din cercetările curente privind efectul de insulă termică urbană a Bacăului. Pentru comparaţie am utilizat datele oficiale pentru luna octombrie, oferite de staţia meteo oficială a ANM (amplasată în cartierul CFR, la 174 m altitudine) şi staţia meteo a C.N. "Gh. Vrănceanu"  (169 m altitudine),  staţie care foloseşte un senzon Netatmo amplasat într-un adăpost meteo instalat de cercetătorii UAIC în cadrul proiectului UCLAR. 

Update lunar.

Update luna noiembrie 2025:Media lunară: Vrănceanu 7,37 C, ANM 7,1. 

Update luna decembrie 2025. Media lunară: Vrănceanu 3,2 C, ANM 3,0. Media diferenţelor: 0,7 C pentru temperatura minima, 0,4 C pentru temperatura maxima.

Contemplare în inima naturii: Mănastirea Carmelitană din Luncani

 Am fost aici acum câteva săpătămâni. O zonă de un pitoresc deosebit, departe de zgomotul oraşului. Spiritualitae şi contemplare în inima pădurii...