Aceeaşi aer citadin, același final de noiembrie,
aceeași vreme deprimantă. Conexiunile neuronale lucrează azi în sistem
proustian şi mă trimit spre o poză făcută acum ceva ani. O găsesc cu ceva
greutate (trăiască AI!), imaginea teleportându-mă
instantaneu…
Vechiul magazin de pe colț,
locul în care domnii de altădată își căutau luxul vestimentar, devenise deja
istorie. În locul lui apăruse o cafenea cu aer tineresc, care încerca, timid,
să contracareze plumburiul din jur. Intru mai mult din curiozitate, purtând cu
mine o frunză bilobată pe care vântul mi-o lipise de geacă. Mă așez cu o cafea
la masa cea mai apropiată de geam, surprins de cât de bine se vede vechiul meu prieten
vegetal. Picăturile de ploaie se scurg pe sticlă, dându-mi senzaţia unor duzine
de clepsidre care îşi pierd sincron firele de nisip. Din când în când, câte o
siluetă grăbită încearcă să-și țină umbrela în echilibru sub rafalele constrânse
de geometria clădirilor.
Prelungesc cafeaua; nu m-aș
da dus. Sunt singur, e cald, e liniște și privesc printre picături. Încerc să
mă transpun undeva departe, poate în Montmartre, primul loc care îmi vine în
minte. Siluete nu mai apar, dar eu tot aștept. Viața pare plină de tot felul de
așteptări: unele se scurg precum picăturile pe geam, altele se adâncesc
asemenea ravenelor de pe o costișă. Paradoxal, toate lasă urme.
Sorb ultima gură de cafea și
mă scutur de reveriile toamnei. Iau în palmă frunzulița de pe care picăturile
se evaporaseră deja. Mă arunc în rafalele de vânt de sub copacul descărnat de
coroana-i superbă. Întorc capul, cu senzația că cineva mă fixează atent.
Nimeni. Îmi șterg fața și pornesc agale pe strada pustie: flâneur de ocazie,
pierdut într-o periferie cu iz lacustru.
Astăzi, aceeași stradă
pustie, aceeași vreme. Cafeneaua nu mai există decât într-un crâmpei fotografic
imaterial. Mă aplec, ridic o frunză bilobată și o bag în buzunar. Zâmbesc și
încerc să nu întorc capul. Nu reușesc. Pentru o clipă, vântul mă ia pe sus, ca
atunci. Îl las să-și facă de cap, fără
grabă, ca și cum ar duce mai departe ceva ce nu-mi mai aparține. Frunza îmi
încălzește palma, suficient cât să-mi amintesc că sunt atâtea momente care îţi
încălzesc sufletul indiferent de vreme, chiar și atunci când locurile dispar…
E ploaia pe geamuri ce cade strident,
Stau singur la geam si totusi absent
Cand nimeni nu cere privirii reper,
Nu zic la nimeni, nici mie, ca sper
Un soare prezent !
La noapte, picăturile se vor transforma
în fulgi de zăpadă.
