Educaţia media - o necesitate a zilelor noastre

 

Sursa: CJI

Colț de rai: Mănăstirea Tisa-Silvestri

 Un loc aparte, spre bucuria și tihna sufletului: Mănăstirea Tisa-Silvestri

Fotografia ca terapie și artă a proiecției

 Într-o lume a vitezei, fotografia te cheamă la zăbavă. La anticipat. La privit. La ales. La zâmbit momentului de grație. Când cauți un cadru potrivit, gândul nu mai rătăcește spre trecut sau viitor — rămâne ancorat în prezent. Iar această prezență are o putere terapeutică concretă: alungă neliniștea, limpezește mintea, te desprinde din spirala stresului și anxietății. Devii detașat de aluviunile zilei. Camera devine un fel de lentilă între tine și realitate — prin ea, lumea capătă sens și devine mai ușor de purtat. Chiar și cerul acoperit are lumina lui.

     Fotografia nu este despre „ceea ce este acolo", ci despre „cine suntem noi în timp ce privim ceea ce este acolo". Nu capturăm momente — ne prelungim sensibilitatea peste ele, transformând banalul și prelungind clipa ce va să treacă...

Călin, file de poveste...

 În fiecare primăvară, arbustul ăsta de pe o uliță prăfuită de țară se transformă într-o filă de basm. E un fel de Călin Nebunul, varianta vegetală. Îmi aduce aminte de bulgărașii dintre blocurile de pe Aleea Parcului. Uneori îi vedeam și în sacoșa de navetă a mamei, un pic prăfuiți și moleșiți de drumul lung dintre școală și casă, unde își găseau un loc de cinste printre teancurile de cărți și fișe de lucru: trofee într-un cotidian cenușiu. Odată cu trecerea timpului au dispărut treptat din extensia locuită a parcului care avea să-i fie schimbat și numele. Panta rhei, ar zice Universul. Poate nu tot: universul copilăriei rezistă și prin materia aceasta fragilă, transformată în inflorescențe globulare sidefii - mici capsule ale timpului trecut, dar nu și uitat...

Prima zi de vară

 De la iarnă la vară...

Asta e luna mai?

 

Aprilie: delicii şi...capricii

 Un aprilie cu de toate. Din punct de vedere termic, aprilie 2026 ar fi pe podiumul celor mai reci luni din ultimele două decenii...Primăvara cea capricioasă nu ne dă pace...

Arta de a iubi ce nu poate fi păstrat…

Există o sensibilitate care nu caută să oprească frumusețea, ci doar să o recunoască în trecerea ei. Primăvara o face vizibilă: într-un arbore înflorit, într-o floare care cade, într-o ploaie ușoară de aprilie.

Pentru iubitorii de frumos, astfel de momente oferite de un simplu arbore devin mai mult decât o priveliște. Devin o perspectivă asupra vieții—una care nu se agață, nu reține, ci învață să privească și să simtă, acceptând natura fulgurantă a tuturor lucrurilor.

PS: Japonezii au (și în acest caz) un concept estetic ieșit din din comun. Greu de tradus, cu o denumire dificilă de ținut minte, dar cu o filozofie aparte care îmbrățișează frumusețea efemeră și melancolia schimbării, conferă primăverii o sensibilitate ce transcende o simplă experiență estetică. Nouă nu ne rămâne decât să-l infuzăm, mulțumind zilei prezente.

Mono no aware...

Ploaie în luna lui Marte...

     Să fie vremea de afară, să fie sâcâiala unui colț de dinte, mai nervos decât un bulb de zambilă — prin zgomotul ploii, mintea evadează pentru câteva clipe în dimineți de copilărie.

    Luat pe sus de părinți, pe atunci prinși într-o navetă deloc comodă, eram parașutat la bunici. Câteva sute de metri mă duceau într-un colț de pat (îmi dau seama cât de ciudat sună astăzi cuvântul „recamier”), unde, încă semiadormit, mă cocoloșeam sub pătură, la căldură, departe de lumea dezlănțuită.

    Bunicul era deja plecat, iar bunica trebăluia prin bucătărie. În acea liniște somnolentă, bătrânul și masivul radio rusesc lăsa să se audă o lumină difuză, ca un anunț al crăpatului de zi și al ciripitului vesel din parc.

    Din perioada aceea mi-a rămas în minte, aproape fizic, timbrul lui Nicu Alifantis. Nu înțelegeam tot, uneori adormeam pe versuri, dar vocea lui aducea o tihnă care făcea ploaia suportabilă, ștergea tensiunile adulților și domolea bombănelile bunicii, pierdute printre treburi casnice fără sfârșit.

    „Umbra”, „Emoție de toamnă”, „Balada blondelor iubiri” — melodii ale începutului anilor ’80 — se leagă proustian de acea oră infuzată bizar între noapte și zi, când copilul visa cu ochii deschiși la o dimineață senină și calmă.

    Iar apoi, când bunica trăgea draperia, ziua își relua cursul firesc, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Plecam de mână spre școală, ea cu ghiozdanul meu, eu sărind printre bălți, fredonând fragmente de refren: un refren al unei voci fără chip, descoperit mult mai târziu, într-o altă zi ploioasă de  martie...

    Și poate de asta, contrar moștenirii bacoviene lăsată orașului în albie simbolistă, îmi place uneori să mă pierd prin ploaie, la granița dintre noapte și zi doar eu, stropii reci și poezia lui Alifantis în căști...

Foto: preluare de pe OLX.ro

Starea de parc: opt ani...

    Opt ani. Opt primăveri. Opt zile de 22 martie cu semnificație aparte. Opt zile în care am trecut prin toate stările vremii și prin toate stările de spirit. Am dus mai departe ideea.

    Ce s-a întâmplat în acești opt ani intră deja în categoria palimpsestelor comunitare, care se vor așeza în timp. Timpul este cel mai bun sfetnic, dar și cel mai onest decident. El trage linie, lăsând la suprafață doar ceea ce este cu adevărat de substanță.

    Pentru mine, în toate cele opt primăveri, susținerea oferită de domnul inginer Mihai Ceucă a reprezentat constanta luminoasă a zilei de 22 din luna mărțișorului. Întâlnirea onorantă cu domnia sa a devenit un ritual de desprimăvărare, o adevărată bucurie, o pârghie a echilibrului într-o lume tot mai disfuncțională, îndemn și model de perseverență pentru tot ceea ce înseamnă genius loci.

    Este marele meu câștig personal, unul care nu are nevoie de validare printr-un număr de înregistrare al vreunei instituții. Un fir invizibil care unește parfumul începuturilor cu speranța verdelui peren. Pentru că, nu-i așa, purtăm în suflet o stare aparte: starea de parc...

La mulți ani!