Momentul memorabil al unirii Principatelor Române este surprins la Bacău de Costache Radu, în a sa monografie, Bacăul de la 1850-1900, apărută în anul 1906. Iată cum rememorează primul cronicar al oraşului actul istoric care stă la baza României moderne şi a formării naţiunii române:
"Îmi aduc aminte, parcă văd chiar şi acum, ce zile de sărbătoare erau pentru orăşeni când trebuia să-i primească pe comisarii Puterilor, trimişi în ţară, să se încredinţeze de dorinţele românilor. La marginea oraşului din jos, toţi cetăţenii şi ţăranii din jurul oraşului, în haine curate şi cu cocarde tricolore pe piepturi, cu femei şi copii având în frunte pe conducatorii lor, aşteptau sosirea comisarului.
În ziua aceea oraşul era pustiu, toată suflarea respira pe câmpul întins şi verde de la margine. Şi când se apropia trimisul Puterilor, un ura detunător făcea să clocotească văile, şi trăsura era oprită, în care se aruncau sute de bilete în forma cărţilor de vizită, având tipărite în franţuzeşte la cele patru colţuri cuvintele: union, liberte, egalite, fraternite. Apoi se deshămau caii, trăgând trăsura cetăţenii; şi pe tot drumul înconjurată şi urmată de mii de oameni, în strigăte de union, era dus comisarul străin la conacul pregătit. Mulţi din orăşeni nu pricepeau cuvântul union şi strigau: Ion! Simion!
(...) Ieşise cântecul „Hora Unirii” de V. Alecsandri şi lăutarii şi toată suflarea îl cântau. Era oprit însă să se cânte unde putea să se oprească, dar unde nu putea, hora se cânta şi se juca cu mare căldură. Tot pe atunci V. Alecsandri făcu şi o piesă, „Tândală şi Păcală”, un dialog în versuri între un moldovean şi un muntean şi care se sfârşeşte cu jucarea Horei Unirii.
Un afiş al teatrului anunţase unele piese, între care şi noua piesa „Tândală şi Păcală”, jucată de Alecu Vilner şi Costache Bârzu. Ispravnicul ştia că la urma acestei piese trebuie să se cânte şi să se joace Hora Unirii, a chemat pe şeful orchestrei de la teatru, pe Lemeş, căruia îi porunci că dacă va cânta Hora Unirii, a doua zi el şi cu toată familia lui va fi scoasă din oraş. Lemeş se înfricoşă şi spuse celor de la teatru ce i-a spus ispravnicul, ca el e om nevoiaş, îi e frică şi că n-are să cânte. Nu-i zise nimeni nimic.
Cele petrecute se răspândiră în tot oraşul şi în seara de reprezentaţie nu mai încăpea lumea în teatru, stătea şi prin coridoare şi pe scări. Se jucară piesele celelalte şi la urmă se ridică perdeaua, începând piesa „Tândală şi Păcală”. Lemeş se coboară de pe scaun, luându-şi şi scripca. Lumea era curioasă să vadă ce are să se întâmple. Când ajunse la sfârşitul piesei şi Păcală zicea: „Acum frate Tândală să-i tragem Hora Unirii…”, iute sări din stal Iancu Gheorghiu Budu, şi scoţând scripca de sub surtuc, începu să cânte Hora Unirii.
Nu se mai ştia ce era în teatru: toată lumea s-a sculat în picioare, strigând ura, bătând din palme şi făcând un zgomot asurzitor. Cucoanele şi toate femeile de prin loji smulseră lumânările aprinse din trichelele de pe pereţi, strigând să iasă cu toţii pe străzi. Bărbaţii entuziasmaţi pâna la lacrimi urmară pe femei, şi luând şi muzica ieşiră în drum, cântând din gură Hora Unirii. Dupa o jumătate de ceas erau sute de oameni care cântau şi jucau hora… Unii s-au dus la locuinţa lui Şapte-Sate ca să-l ia la joc, dar Şapte-Sate intrase în gaura de şarpe. Iute s-au adus trăsuri încărcate cu sticle de şampanie din care mai toţi au gustat. A fost o noapte de mare veselie."
.JPG)
