La
data de 22 martie 1935, peste 110 cetăţeni de frunte ai Bacăului (printre care
Grigore Tabacaru şi C. D. Palade) au adresat o cerere primăriei pentru
înfiinţarea unui parc pe terenul de pe lângă Spitalul „Pavel şi Ana Cristea” (v. foto - sursa: D.J.B.A.N.) Pe
baza memoriul întocmit de serviciul tehnic al primăriei, Consiliul Comunal al
municipiului aprobă crearea unui parc de agrement, motivând convingător
decizia: „întrucât grădina din centrul
municipiului este prea mică, iar Parcul Gherăeşti fiind prea departe şi
mijloacele de comunicaţie anevoioase şi costisitoare”, „grădina publică ce se află în oraşul Bacău putem zice că e o berărie
cu grădină dar nicidecum pentru recreiarea şi împrospătarea sănătăţii
oraşului”, „trebuie gândit în primul rând că un funcţionar sau chiar un
locuitor muncitor, după ce îşi varsă sudoarea timp de 10 ore, voeşte şi el a se
recreia cel puţin câteva ore sub un arbore sau chiar o pajişte frumoasă, pe
care în oraşul Bacău nu o are, dar în parcul nou Eminescu o va găsi.”
Atât
în memoriu cât şi în schiţa de amplasament, parcul a fost denumit „Eminescu”,
nume pe care însă nu l-a purtat niciodată, după cum rezultă din cercetarea
documentelor. Controversele existente pe marginea destinaţiei respectivului
teren (destinaţie gândită iniţial pentru un cartier al demobilizaţilor din
prima conflagraţie mondială, al văduvelor şi orfanilor de război), au fost
tranşate în final de recesiunea economică traversată de oraş: „…nu i s-ar putea da o mai bună utilizare în
aceste vremuri de criză acestui loc viran, care deşi este destinat pentru
împroprietărire cu loturi de case, aceasta nu se poate realiza decât cu mari
cheltuieli, prin executarea de lucrări edilitare, absolut necesare pentru
crearea unui cartier de locuinţe, deoarece situaţia financiară a comunei nu-i
permite.”
După
trei ani de la începerea primelor demersuri, Decretul Regal din 9 mai 1938 legaliza
înfiinţarea parcului: „Terenul situat în
oraşul Bacău, între calea ferată, drumul de la Sărata şi liziera oraşului se
destină în conformitate cu planul de situaţie al Serviciului tehnic, plan pe
care s-au trasat arterele principale de circulaţie prin cinci puncte, pentru
înfiinţarea unui parc de agrement” .
Solicitarea adresată Ministerului Agriculturii şi
Domeniilor pentru asigurarea cu material dendrologic (aproximativ 60000 de
arbori: 20000 molizi, 18000 tei, 10000 salcâmi, 10000 pini austrieci, plopi de
Canada, stejari, frasini etc.) a fost parţial aprobată, o parte a necesarului
de puieţi fiind achiziţionată de la ocoalele silvice Turda (ulm, plop, catalpa,
paltin de munte), Aiud (măceş, sălcioară, platan oriental, arţar american),
Focşani (arţar american, salcâm, salcâm japonez) dar şi de pe plan local.
Costurile relativ mari au condus în final la recepţia unui număr mai redus de arbori,
inclusiv a unor esenţe exotice (Maclura aurantiaca, Liriodendron tulipifera,
Ulmus variegata, Caragana arborescens ş.a.). Începea astfel o primă etapă din
tumultoasa istorie urbanistică a devenirii celui mai iubit parc băcăuan. Un
octogenar faţă de care ar trebui să avem mai multă consideraţie…
