Dimineaţă de iunie. Era probabil singura persoană din
centrul oraşului care nu se grabea frenetic spre ceva, spre cineva. Un chip
îngândurat, o privire tristă, uşor pierdută, coborâtă parcă din paginile lui
Cehov. Doar câţiva porumbei reuşesc să-l scoată pentru moment din apatie. I-a
urmărit cu atenţie, după care şi-a ridicat ochii, mirat parcă la gândul că mai
există zbor, că aripile nu se frâng aşa uşor...După câteva clipe, o mătură hârşâită
avea să îl scoată din reverie. S-a ridicat oftând, îndreptându-se de spate, şi a
plecat lăsând pe bancă un colţ de pâine. Să fi fost mulţumirea lui pentru un
vis frumos…sau tributul adus zbuciumului şi negurilor din adâncuri? O siluetă se prelinge spre stradă, aşteptând să fie repede înghiţită. Privesc
la cei câţiva porumbei rămaşi de izbelişte şi uit să apăs pe declanşator. Sau
poate că nu, dorindu-mi inconştient să-l mai văd vreodată pe o bancă,
hoinar de-al lui Baudelaire rătăcit într-un cenuşiu bacovian…
Izocrona de 15 minute de accesibilitate pietonală faţă de spaţiile verzi publice din oraş evidenţiază destul de clar cartierele urbane care se apropie cât de cat de un deziderat al timpurilor noastre: un oraş pentru oameni. Sudul Bacăului rămâne în continuare deficitar şi la acest aspect, susţinând vorba unui prieten hâtru: "De la Narcisa începe sudul sălbatic :) ..."
