“Am crescut
cu interdicții și cu reguli fixe legate de spațiul public, dintre care poate
cea mai stupidă dintre toate a rămas faimoasa „Nu călcați iarba!“. Din nou am
avut un șoc cînd am văzut pentru prima oară în străinătate, prin anii 2000,
oameni care profită de fiecare petec citadin de iarbă nu doar ca să-l calce,
dar ca să se întindă pe el, să se relaxeze, să încropească cîte un picnic (și
cu bere, desigur, sau cu cîte o sticlă de vin). La noi, spațiul public, în loc
să ne aparțină – pentru că noi sîntem în fond cei care locuim orașele, nu
autoritatea, nu legile – e un spațiu încă ostil. Nu prea ne vine să facem nimic
acolo, de multe ori doar îl traversăm grăbiți, în drum spre casele noastre,
unde nu mai există nici o interdicție, noi sîntem cei care facem regulile. Ne
refugiem în spații private, pe terase și în baruri, care rămîn clasicele locuri
pentru șuete și petreceri. Ne refugiem și în parcuri, vara, multe arată precum
curțile unor sanatorii, au ceva de cură de recuperare, cu oamenii care lîncezesc
pe bănci, nu se întîmplă nimic acolo. Nu simțim strada ca pe un spațiu viu, ca
pe un spectacol, o iubim doar cînd toată lumea pleacă prin vacanțe și, în
sfîrșit, e pustie. Nu ne-a învățat nimeni cum să ne „folosim“ orașul ca să ne
fie bine și de multe ori nici n-avem voie s-o facem. Mă gîndesc că
interdicțiile astea mărunte nu au nici o legătură, de fapt, cu normalitatea.
Doar le-am moștenit și le ducem mai departe, în vreme ce în alte părți ale
lumii, mai civilizate, orice poate deveni „normal“ atîta timp cît se păstrează
în limitele bunului-simț, iar regulile se impun de la sine. Da, oamenii consumă
alcool pe stradă și în parcuri, dar își duc gunoaiele la coș din principiu și
nu pentru că le e frică de vreo lege.
Am trecut
din nou prin părculețul din spatele blocurilor, în duminica de Florii – era o
hărmălaie de nedescris, o petrecere ad-hoc între vecini. Părinți și copii, bone
și bunici. Unii încropiseră „tradiționalul“ grătar cu mici, alții beau bere cu
navetele, cei mai mulți ronțăiau semințe, „legea patrușpatru“ nu se vedea pe
nicăieri. Nu știm cum să ne împrietenim în mod decent cu spațiul public, însă
uneori, de „sărbătorile legale“, îl ocupăm în mod abuziv și ne doare la bască.”
(Adina
Popescu – “Legea patruşpatru“ şi spaţiul
public, Dilema veche nr. 737, 5-11 aprilie 2018)
