Anii din viaţă, viaţa din ani...

La deal, la vale...

      Pe un vârf de deal, la hotar tăcut de sat, un bătrân cimitir își petrece timpul printre lăstari și tufănele. Dimineață de toamnă, meandrezi printre morminte, aplecând privirea pe sub frunze îngălbenite. Ai senzația unei simbioze în care nimeni și nimic nu poate schimba tainicul echilibru natural care poartă pașii la deal și la vale, la vale și iar la deal, urmărind firul nesigur al ulițelor. Ridurile adânci ale unei bătrâne îmbrăcate în negru din cap până-n picioare contrastează cu un zâmbet blând, dar plin de tristețe. Involuntar îți aduci aminte de un pasaj din acel memorabil discurs-elogiu scris de Lucian Blaga: "Satul, situat în inima unei lumi îşi e oarecum sieşi suficient. El n-are nevoie de altceva decît de pămîntul şi de sufletul său şi de un pic de ajutor de sus, pentru a-şi suporta cu răbdare destinul."

Acum, după vreo 25 de ani de când am călcat pentru prima dată prin acest colț de univers rural, semantica satului atemporal blagian capătă un altfel de sens. Atemporal? Nu mai știu, din moment ce timpul a înghițit hain și alandala din mult prea multe, de la nuci falnici la fântâni, de la freamătul cailor la mirosul de lapte proaspăt. Prin același colb sau aceleași noroaie, destinele sunt luate de vânt pe ulițele satului: la deal, la vale, la deal... Sus, peste sat, o cruce putrezită străjuiește răbdătoare un pui de nuc.

Locuri de condensare: monumentul de for public "România Biruitoare" din Parcul Catedralei (Bacău)

     Într-un spațiu urban atât de heteroclit, monumentele de for public și-au găsit cu mare greutate locul în centrul Moldovei. George Bacovia (1971), Ștefan cel Mare (1997), Vasile Alecsandri (2003), Vasile Pârvan și Alexandru cel Bun (1998) sunt singurele simboluri identitare care aduc suflu în volumetria amorfului mediu construit. De mâine, Bacăul se va îmbogăți cu o lucrare de artă monumentală. O lucrare aparte, în opinia mea, dincolo de semnificațiile istorice ale vajnicului Centenar. Gratie viziunii sculptorului Radu Ciobanu, cuplul regal Ferdinand și Maria este adus printre noi, alături de noi. Atunci când statuile coboară de pe soclu, răceala, sobrietatea și barierele dispar, spațiul se umanizează și devine un loc de condensare citadină. Da, știu, mai avem nevoie de multe și necesare update-uri edilitar-urbanistice: apă, spatii verzi, străzi, sisteme smart de mobilitate etc. Cu toții ni le dorim. Vor veni odată și-odată. Pe acest chinuitor traseu al evoluției urbane, avem mare nevoie să ne proiectăm orașul mai mult ca o destinație și mai puțin ca o intersecție. Paradoxal, chiar și niște "simple" statui pot contribui, în timp, la această schimbare de optică. Clișeele bacoviene trebuie să rămână în cronicile altor timpuri. Dacă nu pentru noi, măcar pentru cei care ne vor urma, plantând flori peste sicriele de plumb...

Un parc...aerian

Cele trei graţii din Parcul Cancicov.

Sursa foto: Nicu Chiriac

Belvedere de Slănic-Moldova: o imersie tonică în verdele Munţilor Nemira

       Sunt convins că puţini vizitatori ai staţiunii Slănic-Moldova cunosc un traseu foarte frumos, accesibil pentru mai toţi iubitorii de verde ionizat, care se finalizează printr-o foarte frumoasă imagine panoramică a Perlei Moldovei. Recunosc, până mai ieri acest traseu era şi pentru mine doar un rând lacunar dintr-un vechi ghid al Munţilor Nemira. Curiozitatea a fost aprinsă de două cărţi poştale din perioada comunistă:

     Foarte interesant, nu-i aşa? Mai ales că din vatra staţiunii nu se observă nici un gol de vegetaţie sau o înălţime dominantă de unde poţi avea - cu un efort redus - o asemenea perspectivă...

      Surpriza a venit de la traseul marcat cu cerc roşu care ajunge pe platoul de sub Vf. Cerbu (886 m). Mica excursie pleacă din dreptul Hotelului "Dobru", este foarte bine semnalizat (felicitări pasionaţilor de la Salvamont pentru activitatea din ultimii ani!), are cca 1 km lungime, 110 m diferenţă de nivel şi atinge o altitudine maximă de 599 m. Vom intra într-o frumoasă pădure de amestec (fag - conifere) cu numeroase exemplare impunătoare, poteca lată şi panta uşoară permiţându-ne să admirăm fără mari eforturi versanţii Nemirei. 

După doar 30-40 de minute ajungem la micul platou descoperit în cărţile poştale, efortul fiind răsplătit pe deplin de priveliştea oferită spre centrul staţiunii:

    O mică excursie reconfortantă care îmi aduce aminte de asemănarea cu traseul spre Turnul "Apor" din Băile Tuşnad. Pentru a ieşi în avantaj, traseul nostru are însă nevoie de o mai bună semnalizare la nivelul întregii staţiuni, promovare imagistică, amenajarea vegetaţiei din zona platoului (inclusiv eliminarea vegetaţiei invazive care obturează vederea), accentuarea beneficiilor turismului montan şi a traseelor din împrejurimile staţiunii în materialele de promovare existente la nivelul unităţlor hoteliere, şi desigur, punerea în valoare a platoului prin câteva investiţii care nu necesită costuri ridicate (iluminat nocturn, mobilier urban, parapeţi de protecţie, poate chiar o platformă pentru observaţii şi fotografii...). Sunt doar câteva posibilităţi la îndemână care pot creşte atractivitatea acestui frumos traseu şi pot oferi turistului experienţe noi pe lângă clasicele plimbări în parcul central şi în zona izvoarelor. Nu pun la socoteală traseul "300 de scări" de care a auzit toată lumea, dar explorat de prea puţini...

Pentru a putea vizualiza mai bine traseul vă ofer o prelucrare GPS:

Parcul Cancicov: 2005 vs 2016.

Un ortofotoplan (2005) şi o imagine satelitară (2016) care indică degradarea vizibilă din punct de vedere cantitativ a vegetaţiei din Parcul Cancicov....S.O.S.!

 Anul 2005 

Anul 2016

Verde băcăuan pulverizat

O sugestivă imagine aeriană a fizionomiei urbane din partea central-vestică a Bacăului.

Sursa foto: Nicu Chiriac, 2019

Trecător prin judeţ (33): Valea Ciobănuşului

Frumuseţi aproape neştiute în Munţii Ciucului...

Foto: Ionel Codruţ

În parcul primilor paşi...

Prin parcul în care mii şi mii de băcăuani au făcut primii paşi...

Preambul la un...sfârşit de sezon

„În anii neliniştiţi ai tinereţii şi în blazarea maturităţii care urmase, casa, grădina, uliţa, satul, toate fuseseră pentru mine locul scutit de fatalitatea timpului. Or, dintr-odată, timpul arăta că nu dovedise prea multă îngăduinţă nici cu oamenii, nici cu locurile. Satul fusese veşnic până când, brusc, n-a mai fost. Reţinerea de a o mai vizita pe bunica ţinea şi de încercarea de a ignora inevitabilul. Nu mă simţeam în stare să mă confrunt cu imaginea reconstituirii propriei copilării. În fond, sînt arhitect, nu arheolog. Mă simţeam în postura feciorului de împărat care riscă să treacă involuntar în Valea Plângerii. Nu voiam să-i repet greşeala. (Marius Chivu – Întoarcerea, în Sfârşit de sezon, Editura Polirom,  2014)

      P.S.: am citit acest volum de povestiri imediat după (mult prea lăudatul) roman „Sorotonină”, recent apărut sub semnătura francezului Michel Houellebecq. Am convingerea că Marius Chivu chiar este talentat...