Despre şi pentru Bacău: ştiri, geoinformaţii, fotografii, analize și comentarii. Totul la obiect.

luni, ianuarie 06, 2014

Regresul demografic şi dezurbanizarea: efecte insidioase

      Timp de peste 6 decenii de la un septembrie 1919, dincolo de Negel, într-o periferie rururbană cu nume „sonor” (Câmpul Poştei), își făcea apariția și performa o primă şcoală. Lipsită de graţie arhitecturală, unitatea de învăţământ va suferi în decursul timpului diverse renovări, rezistând însă tăvălugului sistematizării comuniste care va scoate treptat la lumină un întreg cartier muncitoresc în nordul oraşului. Abia la începutul deceniului 8, sub presiunea hipertrofiei demografice cu parfum de exod rural, o nouă unitate de învăţământ  (actuala Şcoală Gimnazială „Mihai Drăgan”) va prelua o parte a copiilor din robusta clădire, devenită acum neîncăpătoare pentru un cartier în plină dezvoltare spre cele mai înalte culmi ale socialismului.
            Anii `90. Regula unor vizite de sărbători îmi purta paşii prin apropierea şcolii pe care o vedeam în permanenţă mereu gălăgioasă, un furnicar atipic, cu o formă bizară pentru un adolescent  format la tradiţională arhitectură comunistă de şcoală - vagon, clasic P+2 cu holuri întunecoase. Mult mai târziu aveam să citesc într-o pagină monografică că acea Şcoală Generală nr. 4 (căci despre ea este vorba),  funcţiona pe atunci într-un neverosimil program de patru schimburi, situaţie se pare unică la nivel de reşedinţă de judeţ. Un total de 2968 de elevi, cifră care astăzi pare de domeniul fantasticului. Era momentul în care, ce-i drept, Bacăul atingea apogeul său demografic, depăşind pragul de două sute de mii de locuitori.
            Tot anii `90. Nordul oraşului îşi completează zestrea educaţională cu alte două şcoli: actualele „Ion Creangă” (din anul şcolar 1993/1994) şi „Mihail Sadoveanu”, la un an şcolar diferenţă. La mijlocul deceniului, în cele 4 şcoli învăţau peste 7600 de elevi ai „Nordului”.
            Secolul al XXI-lea. Aceeaşi simplă operaţie aritmetică elementară ne oferă imaginea sugestivă a declinului demografic: mai puţin de 2300 de elevi în toate aceste şcoli. Adică mai puţin decât avea Şcoala nr. 4 (devenită între timp „Georgeta Mircea Cancicov”) în vremea sa de glorie. În septembrie 2012, doar 204 elevi răspundeau prezent la primul sunet al clopoţelului….
            2014. Reorganizarea reţelei şcolare, ca efect al nerealizării planul de şcolarizare va aduce din anul şcolar 2014-2015 pierderea statului de personalitate juridică şi trecerea unităţii în structura Şcolii Gimnaziale „Mihai Drăgan”.

            O simplă exemplificare a unei situaţii  care se multiplică cu siguranţă de n ori la nivel naţional. O realitate cu multiple cauze şi cu mult mai numeroase efecte de natură educaţională, socială, economică, edilitar-urbanistică. Totul într-un melanj ambiguu, tipic pentru societatea românească actuală, pe care o luăm de cele mai ori ca atare, ridicând contemplativ, neputincios, superficial, credul, profesionist, şmechereşte sau indiferent din umeri ori din sprânceană. Românul gândeşte mioritic sau „pragmatic”, întocmind în cel de-al doilea caz o strategie pe care nu o va mai crede decât cel mult ultima văduvă rămasă să închidă lumina şi lacătul unei ţări care nu-şi mai găseşte vitalitatea demografică. Sau poate că nu-i aşa, dacă ar fi să cred că şi oamenii, şi şcolile, şi oraşele, şi ţările lor poartă stigmatul trecerii timpului şi, ocazional, promisiunile unor epoci viitoare în care putem spera la ceva mai bun. Aşa o fi, Românie?

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu