În copilărie, în vacanța de vară mult așteptată, le spuneam „pufii dorințelor”. Le prindeam din zbor și ni le băgam cu toții în sân sau sub cămașă, pentru noroc și împlinirea unei dorințe. Era unul dintre acele mici ritualuri care au supraviețuit din generație în generație, fără ca nimeni să știe exact de unde au pornit.
Cred că partea cea mai frumoasă este că aceste semințe sunt făcute să călătorească vară de vară, an după an, generație după generație. O simplă adiere de vânt le poate purta sute de metri, iar noi, copii transformați peste noapte în adulți rigizi, ne-am mai aduce astfel aminte de acea destinație simbolică: să ajungă undeva (cândva?) și dorințele noastre...
Dacă vrei să păstrezi tradiția, încă nu e târziu: pune-l în palmă, închide ochii pentru câteva secunde și pune-ți o dorință. La 20, 30, 40, 50, 60 sau 70 de ani, funcționează la fel de bine ca la 12.
P.S. Lăsând reveria deoparte, să vă spun că acești „pufi ai dorințelor” ai copilăriei ar putea fi, de fapt, semințele uneia dintre cele mai încăpățânate buruieni din agricultură: pălămida (Cirsium arvense). Natura are un simț al ironiei destul de fin😁 Dar ce contează? Până la urmă, poate că exact această persistență îndărătnică a plantei este metafora perfectă: la fel ca pălămida, și dorințele noastre ar trebui să fie la fel de încăpățânate și greu de distrus, indiferent de vârstă...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu