Despre şi pentru Bacău: ştiri, geoinformaţii, fotografii, analize și comentarii. Totul la obiect.
Să fie aproape
vreo patruzeci de ani de când n-am mai trecut Dincolo. Pare de domeniul
incredibilului. Și atunci, când eram un țânc purtat de mâna bunicii, poarta era
mai mereu închisă. Era fascinantă mica scurtătură care ușura drumul
către/dinspre școală. Fascinantă nu neapărat prin "păcălirea"
spațiului, cât mai ales prin schimbarea bruscă a fizionomiei urbane. Copil
născut la bloc, între blocurile cele noi, intram într-o lume care părea
desprinsă din povești: case, o curte înverzită, căței, parcă și niște găini
cicălitoare...pentru un minut de traversare pe care încercam mereu să-l lungesc
cu fel de fel de tertipuri de pici poznaș, spre disperarea bunicii. De-a lungul
timpului, coada ochiului mai urmărea din când în când poarta care amintea de
copilărie. O poartă ce părea neclintită, dar știam că dincolo de ea e acea
alveolă care căpătase o aură mistică. Astăzi, din stradă, am văzut la un capăt
al traseului poarta deschisă. Curtea era tot acolo. Mai mică, mai înghesuită,
cenușie și neîngrijită. O lume în disoluție printre blocuri acum îmbătrânite.
La capătul celălalt, o portiță ruptă mă trimite spre Lumea Nouă. Sau o fi și ea
deja veche? Privesc spre locul unde bunica obișnuia să mă conducă după ce o
vizitam în tot mai rarele și tot mai scurtele vizite de om matur. Întotdeauna
mă grăbeam...Scurtătura inexistentă pe nicio hartă a orașului mă aruncă cu
puterea unui tsunami pe un țărm nostalgic, în care mirosul de cozonac și de
sărățele din aluatul pe care îl tăiam cu o rotiță zimțată (plăcerea mea...) se
amestecă cu bucuria unui copil care nu știa încă de necazurile universului. Mă
uit lung spre acel loc și parcă îi simt prezența, mâna grijulie care mă ținea
la traversatul străzii. Tsunami... Nu timpul este dușmanul nostru, ci
depărtările. Spațiul. Mă uit în spate: de asta sunt bune portițele...
Nici mai mare, nici mai mic.
Nici mai frumos, nici mai urât. Nici mai smart, nici mai troglodit. Nici mai
romantic, nici mai pragmatic. Nici mai occidental, nici mai oriental. Nici mai
răsărit, nici mai amurg violet. Orașul meu. Aici am făcut ochi. Și asta schimbă
nici-urile, printre grăuncioare de polen și flori de plumb...
„Cine are dreptul de a transforma oraşul? Filosoful francez Henri
Lefebvre a oferit la un moment dat un răspuns simplu. Acest drept nu este ceva
care poate fi lăsat moştenire de către stat. Nu este o întâmplare determinată
de etnie, naţionalitate sau stat. Este câştigat prin actul de a locui. Dacă îţi
duci existenţa într-un peisaj comun urban, ai un drept natural de a participa
la trasarea viitorului său. Lefebvre a inventat un nou nume pentru formatorul
său de oraş cu drepturi naturale, care era deopotrivă cetăţean şi locuitor al
oraşului: citadin. (...) Suntem toţi
citadini. Suntem toţi, prin însăşi geografia vieţilor noastre, administratori
şi proprietari ai oraşului. Cei care realizează acest lucru pretind o putere
considerabilă.
“E trist. Frunzişul e
galben şi sunt şi frunze roşii ca pete de sânge; dacă vrei să rămâi pe gânduri,
pe aceste alei de toamnă, e prea mult mister şi nu e nimeni să râdă, sau să te
plângă.
Mergi cu gândurile-n depărtări şi brusc privirea îţi e
atrasă de un drumeag din spatele unei porţi. Un scaun stă în aşteptare, parcă rămas
suspendat de admiraţie în faţa atâtor inflorescenţe matinale. Aştepţi să se
întâmple ceva. Măcar un miros de dulceaţă de trandafiri sau o
unduire de pisică leneşă. Viaţa este un voiaj spre acasă, îmi aminteşte
Melville...
“Am crescut
cu interdicții și cu reguli fixe legate de spațiul public, dintre care poate
cea mai stupidă dintre toate a rămas faimoasa „Nu călcați iarba!“. Din nou am
avut un șoc cînd am văzut pentru prima oară în străinătate, prin anii 2000,
oameni care profită de fiecare petec citadin de iarbă nu doar ca să-l calce,
dar ca să se întindă pe el, să se relaxeze, să încropească cîte un picnic (și
cu bere, desigur, sau cu cîte o sticlă de vin). La noi, spațiul public, în loc
să ne aparțină – pentru că noi sîntem în fond cei care locuim orașele, nu
autoritatea, nu legile – e un spațiu încă ostil. Nu prea ne vine să facem nimic
acolo, de multe ori doar îl traversăm grăbiți, în drum spre casele noastre,
unde nu mai există nici o interdicție, noi sîntem cei care facem regulile. Ne
refugiem în spații private, pe terase și în baruri, care rămîn clasicele locuri
pentru șuete și petreceri. Ne refugiem și în parcuri, vara, multe arată precum
curțile unor sanatorii, au ceva de cură de recuperare, cu oamenii care lîncezesc
pe bănci, nu se întîmplă nimic acolo. Nu simțim strada ca pe un spațiu viu, ca
pe un spectacol, o iubim doar cînd toată lumea pleacă prin vacanțe și, în
sfîrșit, e pustie. Nu ne-a învățat nimeni cum să ne „folosim“ orașul ca să ne
fie bine și de multe ori nici n-avem voie s-o facem. Mă gîndesc că
interdicțiile astea mărunte nu au nici o legătură, de fapt, cu normalitatea.
Doar le-am moștenit și le ducem mai departe, în vreme ce în alte părți ale
lumii, mai civilizate, orice poate deveni „normal“ atîta timp cît se păstrează
în limitele bunului-simț, iar regulile se impun de la sine. Da, oamenii consumă
alcool pe stradă și în parcuri, dar își duc gunoaiele la coș din principiu și
nu pentru că le e frică de vreo lege.
