De sezon

Cică-n munte, la povarnă,
Plopii şi răsurile
Spun că vine-un vânt de iarnă
Răscolind pădurile.

Şi-auzind din depărtare
Vocea lui tiranică,
Toţi ciulinii pe cărare
Fug cuprinşi de panică...

Dar când ştiu c-o să vă-ngheţe
Iarna mizerabilă,
Mă cuprinde o tristeţe
Iremediabilă...

Rapsodia lui Topârceanu alinând tristeaţea unei frunze de arţar moineştean...

Răsfăţ băcăuan în linii pure

   Mi-a căzut în mână "Regiunea Bacău", tipărită în anul 1964. Un album fotografic însoţit de explicaţii grăitoare despre prefacerile şi binefacerile sistematizării comuniste. Cunoşteam stilul, îmi era familiar din copilărie. Am rămas însă siderat în faţă comentariului făcut la fotografia cu zona centrală a urbei: "CENTRUL ORAŞULUI A ŞI CÂŞTIGAT BĂTĂLIA CU VECHIUL. O LUNGĂ MAGISTRALĂ PE CARE ARHITECTURA MODERNĂ SE RĂSFAŢĂ ÎN LINII PURE." Excepţional, nu? Şi când ne gândim că acest răsfăţ a şters cu buretele (pardon, cu buldozerul) identitatea urbanistică a localităţii...

Să ne bucurăm totuşi de linia pură a bulevardelor Mărăşeşti şi Nicolae Bălcescu. Nu suntem nişte răsfăţaţi?

Speranţa profesorilor

În funcţie de sistemul de referinţă, rămâne să identificăm unde sunt localizaţi profesorii şi unde pâlpâie speranţa...

Gust amar de octombrie

     Ne-am obişnuit cu toţii în ultimul timp să sărbătorim pompos sau doar declarativ fel de fel de evenimente comopolite, preluate facil din spaţii alohone. Desigur, până la un punct este chiar indicat, făcând apel la diversitatea formelor de manifestare pe care diverse culturi şi civilizaţii le-au îmbrăţişat de-a lungul timpului. Acest lucru nu eludează însă, în hăţişul de informaţii care ne absoarbe prin diferite canale mass-media, necesitatea de a face apel, măcar o singură dată pe an, la fiinţarea noastră ca citadini, la istoria şi afectivitatea locurilor natale.

    Măcar o singură dată, astăzi, pe 6 octombrie, moment considerat (până la proba istoriografică contrarie) actul oficial de naştere al oraşului nostru. Să ne amintim măcar de momentul când domnitorul Moldovei, Alexandru cel Bun, semna acum 602 ani un hrisov prin care orânduia dările ce trebuiau plătite de negustorii din Liov în trecerea lor prin târg.

      De ce acest remember? Pentru că am rămas neplăcut surprins de faptul că în nici un cotidian local nu am văzut nici cea mai mică referire la acest eveniment. Dar absolut nimic. Ne place să vorbim de cultură, de identitate, de istoria şi geografia locală, ne mândrim cu personalităţile (legende sau nu...) care au scris o pagină la monografia urbană, veche de secole, a oraşului nostru...Sunt convins că există subiecte acute, de actualitate dureroasă (accidente rutiere, problema agentului termic, anchete economice şi sociale, care deschid prima pagină a presei locale de astăzi), dar nu cred că nu se putea găsi loc pentru a aminti măcar pe fugă, în două rânduri, despre 6 octombrie 1408. Cred că Bacăul merita măcar atâta lucru..

.Din păcate încep să cred, amintindu-mi şi de alte omisiuni pe care Bacăul cultural le-a avut de înfruntat în ultimele două decenii, că aici, pe terasele Bistriţei, avem un dar aparte de a fraterniza cu vremelnicia, cu uitarea, cu indolenţa şi superficialitatea. Pentru înaintaşi, locul natal reprezenta casa părintească şi copacul cel mare din pragul uşii (nu fac nicio aluzie la salcia lui Bacovia....), clopotul bisericii care vestea ziua de sărbătoare, sau fumul vetrei calde dintr-o zi mohorâtă ca cea de astăzi. Percepţie aplicabilă la Alecu Russo şi alţii asemenea, vetustă pentru noi, cei care gestionăm globalizări şi recesiuni atât de complicate...

Cred totuşi că mai avem speranţe.

     Măcar pentru faptul că doar câţiva istorici au prezentat astăzi, într-un muzeu, ca într-un ritual ocult, repere veritabile ale identităţii noastre.

    Măcar pentru faptul că profesorul Alin Popa a publicat, în aceste zile, o lucrare de excepţie despre istoria şi afectivitatea Bacăul nostru, dar care, încă nu a atras atenţia datorită lipsei senzaţionalului cotidian...

     Şi gustul amar al acestui început de octombrie parcă se mai diluează...

LA MULŢI ANI, BACĂU!

DESPRE ZIUA PAMANTULUI

Un articol de Magor Csibi, apărut pe Hotnews astăzi, 22 aprilie 2010. Merită citit, doar şi din perspectiva actualităţii...

De ce NU sărbătoresc ZIUA PĂMÂNTULUI, a MEDIULUI sau a IERBII?

Nu stiu cum va impacati voi cu aceste sarbatori si zile, dar eu unul m-am plictisit. M-am plictisit sa fortam pe toata lumea sa mimeze ca le pasa cand, de fapt, pe mai toti ne doare in cot de boli, de mediu sau de inventiile marketingului modern. Pana la urma, orice sarbatoare e doar o sarbatoare. Nu aceste evenimente schimba ceva. Dar intodeauna sunt un prilej bun de ipocrizie sau de marire a profitului.
Azi cica e Ziua Internationala a Pamantului. Si ideea in sine nu e una rea. E nevoie sa constientizam ca avem probleme din ce in ce mai mari. Dar nu asa.
Azi deschidem toate site-urile mari si gasim anunturi cu Ziua Pamantului. De la Yahoo si Google pana la companiile multinationale, toti am devenit azi verzi. Azi ne pasa. Si daca tot v-am zis de Earth Day, de ce nu v-am oferi si o ceasca de cafea, un mic ecuson sau un alt material promotional la un pret simbolic? Sau vopsea verde, care nu dauneaza pielii? Ca sa ne putem vopsi, sa vada toata lumea ca azi suntem toleranti si respectuosi cu mediul. Ce conteaza ca in realitate nu facem nimic? Schimbam wallpaper-ul de la calculator cu ceva verde, reglam aerul conditionat la 19 grade, ca nu ne place ca afara sunt 21, si luam masina sa trecem strada pentru a manca intr-un restaurant verde.
Daca noi devenim mai verzi, de ce sa nu faca si companiile la fel? Actiuni inspirate ar fi sa se dea flori la benzinarii, iar in acest fel natura sa ajunga in masina fiecaruia, sau sa impartim frunzele de pe copacii defrisati azi. Si daca n-am facut asta azi, mai avem cateva sarbatori de mediu si anul asta, sau in cel mai rau caz se pot face peste un an.
Da, consider ca e nevoie sa stim mai multe despre natura. Sa invatam ce/cine si cum distruge natura si sa vedem cum se leaga aceste lucruri de noi si de obiceiurile noastre. Dar nu prin festivisme goale. Precum cele ale Parlamentului nostru sau al celui European, care au stins luminile in martie pentru o ora. Mai conteaza ca numai in ziua respectiva cele doua au consumat cat pentru un sat intreg? Sau ca au oprit simbolic luminile seara, cand in mod normal ele nici n-ar trebui sa mearga? Nu. Conteaza ca “au facut o schimbare”.
Cata vreme ne intrecem in festivisme goale ne va fi greu sa sesizam schimbari. Intr-o lume in care toata lumea e “verde”, dar nimeni nu face nimic in acest sens, obosim cu totii sa mai cautam simbolisme in sarbatori si evenimente care ne incarca din ce in ce mai mult zilele. Nu la nivel simbolic sau declarativ trebuie sa facem ceva, ca asta facem de zeci de ani. Ar trebui sa ne schimbam.
Iar pentru o schimbare reala e nevoie nu de o Zi a Pamantului, ci de un an, deceniu sau secol al pamantului. Un secol in care sa invatam sa respectam si ceea ce e in jurul nostru, nu numai ceea ce e in directa legatura cu viata noastra.
De asta eu nu sarbatoresc azi nimic. Voi?

Comoara ferecată de la Helegiu

          Recent am avut prilejul să poposesc la Şcoala de Arte şi Meserii Helegiu, unde, spre bucuria mea, am descoperit un cochet punct muzeal, inaugurat în vara anului trecut. Din prezentarea făcută de conducerea şcolii am înteles că este vorba de un proiect P.I.R., cu subproiectul “Redescoperirea identităţii spirituale a comunităţii Helegiu”. Rodul parteneriatului şcoală – primărie, proiectul a fost declarat câştigător, obiectivul principal fiind implicarea elevilor de la S.A.M. Helegiu în activitatea de păstrare a identităţii spirituale a comunităţii, având numeroase activităţi derulate (colecţia de obiecte tradiţionale, excursie de documentare, pagină web ş.a). Până aici toate bune şi frumoase, cu adevărat lăudabile în încercarea comunităţii locale de a păstra identitatea şi afectivitatea locurilor natale. Nu mică mi-a fost mirarea de a găsi însă uşa acestui reuşit punct muzeal bine ferecată, de luni de zile, după spusele localnicilor, şi numai bunăvoinţa conducerii şcolii mi-a permis să trec pragul.

Explicaţia este cu adevărat stupefiantă: datorită unor confuzii terminologice (muzeu – punct muzeal), se pare că mai-marii patrimoniului românesc, cu o gîndire dâmboviţeană tipică s-au simţit lezaţi de apariţia “peste noapte” a unui “muzeu” (cum a apărut şi ştirea în presa vremii...), şi de frică că întrega comunitate din Valea Tazlăului se va îmbogăţi peste noapte din vânzarea biletelor şi din apariţia unui concurent de temut al Văii Prahovei, au spus NU vizitării acestui obiectiv...

Cu atât mai mult rămân stupefiat cu cât pe pe site-ul Institutului de Memorie Culturală (http://ghidulmuzeelor.cimec.ro/id.asp?k=1747) , la codul 7141310 este trecut, foarte clar, PUNCT MUZEAL HELEGIU şi nu muzeu.

        Chiar dacă pe site-ul oficial al comunei apare o inadvertenţă (aici se vorbeşte de muzeu etnografic), respectând logica tăioasă a oficialilor patrimoniului naţional (păstrători şi în acelaşi timp manageri plătiţi pentru a gestiona cum se cuvine rămăşiţele noastre identitare), ar trebui să nu mai circulăm spre exemplu pe drumul naţional 2F Bacău – Vaslui (cine a făcut traseul înţelege foarte bine, printre dinţi, titulatura de „drum naţional”) sau să rămânem la sol în faţa porţilor aeroportului INTERNAŢIONAL „George Enescu”, dintr-o regretabilă interpretare a dotărilor unei aerogări cu trăsături idiosincratice care variază sinusoidal pe un traseu local – regional – naţional – european – internaţional – euro-asiatic – universal – galactic etc.

Închinător lui Cronos, Constantin Noica ne consola asupra destinului implacabil al satului traditional prin cuvinte ce nu au deloc darul de a atenua neliniştea: însăşi istoria “în mersul ei către ceva ce nu poate fi refuzat de nici o spaimă si nici un regret, dezintegrează acest punct final al unei civilizaţii”.

          Îmi permit să cred că satul nostru posedă îndeajuns de multe resurse pentru a nu se dezintegra în esenţa sa şi pentru a lega trecutul de viitor printr-o arhitectură formată din trepte ascendente, consolidate de istoria, sacrul, geografia, afectivitatea, nostalgiile ori rănile din sufletul său. Iar Helegiul este un bun exemplu, cu tot absurdul situaţiei prezente…

Îmi doresc să găsiţi cât de repede uşile larg deschise pentru acest minunat şi proaspăt obiectiv al patrimoniului cultural băcăuan…

CENTURA ŞOSELEI

           Recent, un articol de fond dintr-un cotidian local răsucea încă o dată cuţitul în rană, referitor la şoseaua de centură a Bacăului. Dincolo de un anumit partizanat ideologic, articolul trăgea un nou semnal de alarmă pentru un proiect care de mai bine de patru ani zace în sertarele Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii (ce bine sună noua titulatură!), după ce, indiferent de culoarea guvernamentală, proiectul a provocat reacţii dâmboviţene cât se poate de eterogene, surprinse în câteva titluri pe care le-am cules din presa vremii, conturând o situaţie să-i spunem …hilară:

- Soseaua de centura a Bacaului, gata in 2009 (Valoarea estimativa a investitiei este de 84,14 mil.de Euro, licitatia pentru consultanta si proiectare urmând a fi organizata în data de 5 iulie 2006. Lucrarile vor începe în prima decada a anului 2007 si sunt estimate a fi finalizate în anul 2009 – sursa: http://bacaul.ro/soseaua-centura-bacau-840)

-Incep lucrarile la soseaua de centura a Bacaului (Data: 16 ianuarie 2006, sursa: http://bacaul.ro/incep-lucrarile-la-soseaua-de-centura-106)

- Centura Bacăului, azi o vedem şi nu e (sursa: http://www.jurnalul.ro/stire-special/centura-bacaului-azi-o-vedem-si-nu-e-129988.html)

- Soseaua de centura intra in linie dreapta. Bacaul va avea sosea de centura din 2010. (Sursa: http://www.evz.ro/articole/detalii-articol/461779/Soseaua-de-centura-intra-in-linie-dreapta/)

-Centura Bacaului depinde de prelungirea acordului cu BM (Sursa: http://www.money.ro/news/centura-bacaului-depinde-de-prelungirea-acordului-cu-bm.html)

-Centura Bacaului, un proiect mort in fasa? (Sursa: http://www.observatordebacau.ro/2010/01/05/centura-bacaului-un-proiect-mort-in-fasa.html)

-Bacău: Guvernul investeşte într-o şosea de centură (http://www.realitatea.net/bacau--guvernul-investeste-intr-o-sosea-de-centura_69369.html)

-Soseaua de centura, blocata politic etc, etc. (pentru o listă exhaustivă sugerez un search pe Google...)

       Una peste alta, sunt nevoit să fac referire la aceeaşi absurditate de care scriam acum o săptămână. Oare cât timp vom mai irosi ca să lăsăm deoparte interesele politicii de gaşcă, dorinţele grupurilor de putere, superficialitatea, dezinteresul, incoerenţa ori lipsa de profesionalism a atâtor „vizionari”? Ce mai contează că există un plan de amenajare al teritoriului naţional (peticit şi el cu n « completări »). Ce mai contează că mai mult împinşi de la spate de Bruxelles publicăm strategii de dezvoltare durabilă, dezvoltare regională, renovare urbană, obiective pentru reducerea disparităţilor de orice natură etc, sunând frumos din coadă (ca o paranteză, dacă vreţi să vă binedispuneţi şi să vă vizualizaţi viitorul cel plin de bunăstare, accesaţi strategii de genul România 2025 sau România 2050, lecturi pasionante...) înlocuind celebrele « cărţi » din perioada preaderare (mai ţineţi minte Cartea Albă...., Cartea Verde.....ş.a.m.d). Ce mai contează că o mână de geografi, arhitecţi, urbanişti trag gloanţe oarbe în eter cu studiile şi cercetările lor documentate? Ce mai contează că o mână de geografi universitari pasionant de săriţi de pe fix au publicat analize spaţiale care au fost duse până la microscopicul stadiu de comună mioritică? Suntem in stare oare vreodată să trecem de orgolii, interese personale şi să gândim sistemic, lucid, pentru a sistematiza măcar o parte din spaţiul românesc, indiferent că e vorba de o regiune de dezvoltare, oraş, sat sau banală arteră rutieră? 

        Nu vreau să par partizan pentru că sunt băcăuan şi patriotismul local m-ar înflăcăra fără rost. Ar trebui să ne dăm seamă că totuşi chiar există priorităţi majore în arhitectura spaţiului românesc. Politicienii vorbesc cu enfază de strategii de dezvoltare, uitînd că roata s-a inventat de mult. Proiectul şoselei de centură nu are doar patru ani de existenţă, atât cât are dosarul din sertarului unei instituţii a statului. Semnalele de alarmă au fost trase cu aproape patru decenii în urmă, când problemele de amenajare urbană ale Bacăului nu erau nici pe departe atât de complexe ca acum… 

        În 1973, geografii N. N. Lupu şi Iulia Văcăraşu argumentau necesitatea acestei investiţii: „Un alt inconvenient, deşi în lucrarea de faţă nu ne ocupăm de textura şi structura oraşului, este lipsa unei centuri de circulaţie. Convergenţa tuturor căilor de circulaţie şi în special a celor naţionale, spre centrul oraşului, duce la o mare aglomerare a acestuia şi totodată la poluarea masivă a zonei cu cea mai mare densitate a populaţiei. Apare un non sens, vatra prea extinsă în raport cu numărul populaţiei şi în acelaşi timp zone supraaglomerate (după patru ani de la publicarea acestui articol, recensământul populaţiei şi locuinţelor din 5 ianuarie 1977 trecea în dreptul Bacăului o populaţie de „doar” 127299 locuitori, faţă de 205000 persoane, cât va atinge oraşul în 1992…). Se impune şi în cadrul oraşului Bacău, o rigurozitate mai mare în sistematizarea sa, în funcţie de cerinţele populaţiei şi de dezvoltarea funcţională a întregului complex urban. (N. N. Lupu şi Iulia Văcăraşu, Oraşul Bacău – probleme de geografie urbană, în Studii şi cercetări geografice, Bacău, 1973, pagina 75).

         Argumentarea necesităţii acestui obiectiv este cât se poate de clară deci. Şi atunci, de ce atâta bălăcăreală pentru o simplă decizie care ar materializa ceea ce adevăraţii profesionişti au prognozat încă din timpul „obsedantelor decenii”? Doar pentru că ne-am învăţat să zâmbim amar sau să râdem în hohote (în funcţie de capacităţi) citind Academia Caţavencu”?

Avantajul unei generaţii

Vorba unui bun prieten: Să fiu albastru! Fără să vreau am găsit o corelaţie între Franz Kafka, Freddie Mercury şi România noastră de azi. Aparent imposibilă, asocierea dintre operele celor doi mari artişti (descoperiţi şi îndrăgiţi mai apoi la un interval apreciabil de timp...) e relativ simplă nu doar pentru mine, zic eu. Să privim un pic în jur cu atenţie. Să înţelegem absurdul unor situaţii. Să discernem prin metamorfozele unor procese carpato-danubiano - pontice. Să adulmecăm mirosul din spatele măştilor...Doar câteva clipe de atenţie pe zi, nu mai mult. Şi apoi, jubilând, vom fredona "These Are the Kafkian Days of Our Lives", minunându-ne cât de fain se poate vedea linia orizontului pe Google Street View... Şi atunci cum să nu fiu fericit că aparţin unei generaţii care ar putea fi destul de bine catalogată ca fiind a unei Românii a ABSURDULUI?