Peste
Siret, văile şi culmile deluroase nu unesc, ci dimpotrivă. Uneori crează falii
aproape inimaginabile pentru secolul al XXI-lea. Orice escapadă în zonă,
dincolo de izocrona de 30-40 de minute faţă de Bacău, oferă un peisaj dezolant,
dominat de sărăcie şi promiscuitate, care capătă accente tragice pe măsură ce
ieşim de pe puţinele drumuri judeţene asfaltate şi înaintăm spre obârşia
afluenţilor. Din fostele proprietăţi răzăşeşti nu au mai râmas decât pârloage
măcinate de ravene şi case de chirpici, care cu greu încheagă comunităţi,
intitulate pompos “unităţi administrativ-teritoriale”. Spaţii interstiţiale
uitate brutal sau ignorate de civilizaţie, în care toate conceptele de
amenajare a teritoriului s-au încăpăţânat să rămână literă moartă. Politicile
publice de după 1989 nu au reuşit decât să îngroape definitiv firavele urme ale
dezvoltării din deceniile 7-8, care aici însemnau un CUASC, o fermă zootehnică,
o livadă, o şcoală şi un dispensar pentru fiecare sat. Exodul rural a adâncit
criza profundă a acestor locuri, care au devenit treptat doar spaţii de tranzit,
încărcate simplist şi injust cu apelative specifice mahalalelor de la marginea
marilor oraşe. Sărăcie. Ignoranţă. Puturoşenie. Prostie. Alcoolism. Insecuritate.
Da, există ca peste tot în România. Să nu uităm însă cauzele care au condus la
această tragică realitate, existentă în parametri apropiaţi doar în câteva
regiuni ale ţării. Dacă nu reuşim să înţelegem îi transformăm pe toţi în nişte
proscrişi, buni doar de arătat cu degetul.
Zâmbetul
amar al femeii din imaginea surprinsă acum câteva zile la marginea unui
sat pliat către sine, cred că reprezintă
fizionomia condensată a trăirii şi locuirii de pe aceste meleaguri. O
fizionomie atemporală din care nu a dispărut încă speranţa. Nu o speranţă deşartă,
ci una izvorâtă poate din singura lumină pe care o are: cei trei copii care
învaţă într-o şcoală primară cât o cutie de chibrituri. Erau printre cei mai
frumoşi copii pe care i-am văzut vreodată, chiar dacă tremurau de frig sub
câteva hăinuţe peticite, care au aparţinut pe vremuri fraţilor mai mari. Ei nu au nicio vină. Măcar
pentru ei societatea ar putea încerca să aducă aceste locuri mai aproape de o
minimă perspectivă pentru un trai uman. Altfel, s-ar putea să ne trezim mai târziu cu o parte
a acelor apelative întoarse către noi, venind din partea viitorilor adulţi. Şi atunci noi vom scruta orizonturile de
peste Siret, fără posibilitate de a mai schimba, fie şi din aroganţa aerului nostru de orăşean, o simplă vorbă de bineţe.
