Despre şi pentru Bacău: ştiri, geoinformaţii, fotografii, analize și comentarii. Totul la obiect.
"Când reproiectezi un oraș pentru epoca modernă, trebuie să-ți croiești drum cu satârul, să tai în carne vie."
Robert Moses, "urbanistul-șef" nedeclarat al New Yorkului, anii '30 ai secolului XX.
Foto: Planul Municipiului Bacău, copie după Planul vechi / completat de desenator Anghel Cortez. – Scara: 1: 10.000. Tipografia Primăriei Bacău, 1934.
Palimpseste urbane: din anii când stația de autobuz era chiar în față la "Punguța cu 2 bani", iar Biserica Armenească se profila mândră în fundal (datare: 1963-1965).
Dacă veți trece pe strada Ioniță Sandu Sturza, faceți pentru câteva clipe un exercițiu de imaginație pentru memoria locală... Trei-patru generații îi rămân credincioase, dar dacă adevărul lor nu e păstrat la timp, se va pierde și ar fi mare păcat...
Foto stânga, în fundal: Biserica
Armenească, 1941, colecția Octav Olaru, coloriaj digital ing. Mihai Ceucă. Foto
dreapta: situația actuală.
Ing. Mihai Ceucă, Addenda la albumul documentar O bijuterie pierdută: “Cu regretul de a fi descoperită după tipărirea cărții,
semnalez o poză de epocă din fototeca Octav Olaru, păstrător al patrimoniului
cultural băcăun. Poza ne destăinuie amplasarea Bisericii Armenești în
vecinătatea casei cu nr.26 de pe fosta Stradă Armenească (devenită 6 Martie și,
apoi I.S.Sturza). Rămasă, din fericire, încă în picioare, reparată și
funcțională, casa Nr.26 este un martor incontestabil al existențai bisericii.
Păcat că imobilul a fost „reparat” și nu „restaurat”, dar apelând la clasica
vorbă românească ”bun și așa...” să ne bucurăm, fie și pe jumătate, că se mai
păstrează încă o urmă a istoriei locale.”
Mă uit la coperta primei reditări (2006) a
"Bacăului de la 1850-1900". Acel joc de puzzle generat digital -
combinație de speranță și revoltă - devine acum, în sfârșit, grație
neobositului explorator Ceuca Mihai , o imagine vie și clară a unui trecut
obscur și luminos totodată, prin contradictoriul său...Mulțumesc, mulțumim,
domnule inginer !
Aproape de km zero. O întâlnire care m-a făcut să-mi propun
odată și-odată să scriu un mic eseu despre farmecul unor străduțe din orașul mai puțin
vizibil. Tăcute oaze efemere care mai rezistă timpului, palimpseste abia
vizibile, destine care se sting încetul cu încetul. Frânturi din memoria urbei,
precum o pagină din Eliade...Oameni, locuri, istorii nescrise. Le mai vedem,
astăzi, în tăvălugul vanitătilor noastre?
De
câteva ori pe an mă las dus de impulsul de a face un mic ocol faţă de trasee
obişnuite. Cred că se întâmplă mai des primăvara, atunci când miile de toporaşi
transmit în aer acel parfum unic, delicat şi persistent. E undeva între nişte
blocuri care te feresc rapid de zgomotul oraşului, unde liniştea pare cuvântul
de ordine pentru vreo câteva sute de paşi, prea puţine totuşi pentru a-ţi putea
ordona gândurile zilei. De multe ori am avut senzaţia că aici timpul curge
altfel, poate şi datorită unor nostalgii proustiene. Printre faţadele
îmbătrânite, care nu prea mai amintesc de elitismul şi jovialitatea altor vremuri,
ştii însă că vei avea parte de multe surprize. Poate explozia unui zarzăr.
Poate o magnolie înflorită prematur. Poate silueta unui nuc bătrân. Dar cel mai
mult te surprind persistenţa unor rămăşiţe de viaţă comunitară greu de înţeles
pentru modernitatea citadină. Rânduri de narcise plantate cu grijă la o margine
de bloc. Flori udate cu cana. Câţiva puieţi de arbori care deja au prins
puteri. Un geam de demisol cu ghivece vesele. O crăticioară pusă la răcit pe un
pervaz. Rufe puse la uscat printre copaci, demonstrând că totuşi prezenţa umană
este coerentă. O scară de bloc amenajată la intrare cu jardiniere
înflorite.Totul dă impresia de univers aparte, atipic, care încearcă să îşi
păstreze un echilibru printre legile fizicii. Fragilitatea pare uneori cuvântul
de ordine. Sau poate contrastul. Urme de arbori dispăruţi (tot mai multe) şi voioşia
părăluţelor sau a viorelor. Aleile pustii şi mirosul apetisant de tocaniţă care
rezbate după un geam întredeschis doar pentru două degete. O veche perdea cu
dantelă scrobită şi routerul de la intrarea în bloc. O bancă scorojită, o pompă
funcţională şi după trei decenii, al cărui scârţâit nu poate acoperi melodia
unui telefon mobil din apropiere. Flori vs peturi sau doze de bere aruncate ici
şi colo. Curios, nimic nu pare a disipa atmosfera cu aer uşor vetust. Da, cred
că şi liniştea poate îmbătrâni interstiţial în mâna asta de blocuri. Numai că
aici, ea îşi păstrează un aer aristocratic. La o grădină de bloc, o mamă şi fiica
ei pregăteau ieri un mic strat pentru câteva primule care aşteptau cuminţi să
fie plantate. De la scara vecină, o bătrână în cârje coboară cu greu cele
câteva trepte, făcând semn fetei să vină pentru a-i da o pereche de mănuşi
pentru grădinărit. Îi zămbeste şi o încurajează să continue. În nebunia acestor
zile în care isteria coronavirusului pare să cuprindă oraşul, scena cu pricina
pare a fi ruptă dintr-un film alb-negru. Printre faţade scorojite, într-un mic
colţ de cartier îmbătrânit şi depopulat, omenia nu moare. 
„În şcoală* era obiceiul de a afuma clasele cu fum de răşină de brad. Se ştie că baza
alimentaţiei populaţiei de rând era fasolea şi cartofii, completată de
murături. Din toamnă şi până în
primăvară, când se făcea cald şi se puteau deschide ferestrele, în clasă era o
atmosferă imposibilă şi atunci, în fiecare zi, elevul de serviciu pe şcoală
trecea prin toate clasele cu un fel de con din scoarţă de brad în care ardea
răşina şi purifica aerul.” (Constantin Zavati – Bacăul de odinioară, Editura Armonii Culturale, Adjud, 2018, p. 50)
“E trist. Frunzişul e
galben şi sunt şi frunze roşii ca pete de sânge; dacă vrei să rămâi pe gânduri,
pe aceste alei de toamnă, e prea mult mister şi nu e nimeni să râdă, sau să te
plângă.
