Cu drujba prin Parcul "Cancicov". Iar şi iar...

Puteţi găsi o explicaţie (eco)logică?  Vă rog să mi-o spuneţi şi mie...

Lasă-mi, toamnă, giratoriile verzi...

Diverşi analişti de meserie şi mulţi cârcotaşi de profesie au despicat în patru problema sensului giratoriu unicat. Eu las deoparte părerile pro şi contra, banii pierduţi pe apa Bistriţei ş.a.m.d. Mă bucur în schimb că Bacăul a punctat la capitolul „calitatea vieţii”, lucru care nu a fost remarcat mai de nimeni. Noul spaţiu amenajat completează un registru doldora de spaţii verzi urbane, purificând eficient atmosfera bacoviană de fel de fel de pulberi (in)vizibile. Aşteptăm cu încredere viitoare rapoarte de la administraţia publică locală, Agenţia Naţională pentru Protecţia Mediului, Administraţia Naţională de Meteorologie, Institutul de Cercetare a Calităţii Vieţii, Google Maps, Agenţia Spaţială Europeană şi Asociaţia Producătorilor de Film şi Fotografie Aeriană.

Foto: bacau.net

Zi de toamnă

   La anii când mulţi încă se jucau cu maşinuţe şi păpuşele, eu am avut norocul unei adevărate experienţe iniţiatice. O experienţă care avea să îmi releve timp de o săptămână, tot ce avea mai bun capitala Moldovei: muzee, case memoriale, palate, statui, parcuri, biserici, străzi, scuaruri, biblioteci, universităţi, străzi, cronici, istorii...Toate începeau zilnic cu zgomotul primelor tramvaie matinale, sub bătaia melodioasă a ceasului de la Palatul Culturii, de la un etaj de hotel de unde Casa Dosoftei mi se înfăţişa ca o ilustraţie din basmele fraţilor Grimm. Plecam împreună dimineaţa şi ne întorceam seara frânţi de oboseală... dar îmbogăţiţi sufleteşte. Cred că a fost cea mai frumoasă ieşire pe care am făcut-o vreodată dincolo de oraşul natal. După mai bine de trei decenii, retrăiesc cu emoţie frânturi din acele momente care şi-au avut cu siguranţă rolul lor pe o spirală evolutivă. Nu sunt doar simple palimpseste afective. Sunt fire nevăzute care au legat iremediabil copilul de adolescent, tânărul de hoinarul – flaneur de astăzi, negurile bacoviene de parfumul din Ţicău, într-o matrice în care vârstele încearcă să-şi găsească un genius loci sufletesc, sub coroana bilobată care oferă în continuare umbră şi racoare între lumină şi întuneric, precum frescele din Sala Paşilor Pierduţi. Recunosc, am fost un mare norocos: prea puţini au parte de astfel de încrustări. Poate de acolo a început totul. Big Bang-ul meu personal. Iar acum nu pot fi decât să-ţi fiu recunoscător. Deşi nu pot scăpa de un nod în gât, acum, când ar fi trebuit să bem împreună o halbă rece, după o plimbare lungă prin grădina botanică. Aşa, ca pentru o zi superbă de toamnă, ca pentru 70 de ani. La mulţi ani, tată!

Începe anul şcolar? Let's Get Lost! 4.0!

      Mă uitam în arhivă: acum un an (click aici) anunţam cu bucurie surpriza geografică. Iată că a venit şi momentul îndelung aşteptat: episodul IV. Festivalul geomorfologic este garantat: Cheile Şugăului şi frumuseţile Munţilor Tarcău vor da tonul unei noi imersii spectaculoase. Notaţi aşadar în agendă cele două zile (14-15 octombrie), rezervaţi-vă locul până miercuri, 13 septembrie (persoană de contact: Dragoş Dorneanu, click aici) şi …apucaţi-vă de planificări J !

     Mai întâi a fost o idee. Acum devine din nou realitate. Una de ţinut minte. Cedra Tour şi deferlări.ro, episodul IV. Imersia 4.0. Da, pentru geografii băcăuani povestea merge mai departe!

Mulţumiri

Am avut privilegiul de a construi împreună multe reuşite şi performanţe care au stârnit admiraţie (poate şi invidie, deşi nu aş vrea să cred acest lucru), dincolo de izocronele judeţului. Am dat dovadă împreună de o creativitate şi o inventivitate bulversante pentru alţii. Împreună am eliminat rigidele bariere ale unor apelative şablonarde. Am avut parte împreună de dialoguri sincere, am alimentat criticile constructive, am avut curajul să ne spunem punctul de vedere. Împreună am dat naştere unor secvenţe memorabile, semn că simţul umorului şi ironia fină fac parte din izohieta unei bune dispoziţii întinse până la stadiul de hohot sănătos, indiferent de punctul de staţie sau de tăvălugul veşnicelor reforme sistemice. Împreună am demonstrat că se poate şi altfel. Şi acest lucru contează cel mai mult într-o matrice îndreptată spre ideea de colegialitate. Cu siguranţă nu am reuşit întotdeauna, dar măcar am încercat să aduc aminte că în România, omul mai poate sfinţi locul. 

Evident, asemenea abordări pot deranja pe cei care se zbat să (îşi) reconfigureze diverse scări valorice. Nu mă afectează decât în măsura în care instrumentele de lucru nu includ indicatori viabili care să aibă în vedere profesionalismul, eleganţa, politeţea, transparenţa, corectitudinea. Unii m-ar trage de mânecă: simple utopii! Posibil. Probabil. Există însă multe lucruri pe care le consider cu adevărat importante, chiar dacă nu apar în fişe de evaluare sau  analize SWOT. Să te scoli în miez de noapte, spre exemplu, doar (!) pentru a conduce la gară şi îmbărbăta un lot judeţean la olimpiada naţională, nu ţine de proceduri de lucru, funcţii, titluri sau relaţii ierarhice, ci de o stare de spirit, o modestă apreciere a valorii unor oameni. Din exterior, în spatele unor cortine sau din vizuini întunecate, lucrurile sunt gândite probabil mult mai pragmatic. Mă bucur că pragmatismul nu a ajuns să mă caracterizeze pe de-a-ntregul. Mă bucur că am reuşit, cu ajutorul colegilor geografi, să adaug un plus geografiei băcăuane. Către ei îndrept acum, şi pe această cale, mulţumirile şi aprecierile mele! 

Omul călător

Se spune că viaţa e prea scurtă pentru a te putea bucura de toate frumuseţile pe care ţi le oferă această planetă. Perfect adevărat. De aceea devine cel puţin curioasă dorinţa unor pământeni de a reveni în zone deja (mult prea) cunoscute, bătătorite de acum mai ceva ca o intersecţie aglomerată. Le acordăm atenţie în cel mai bun caz cât pentru un scurt popas spre destinaţii din ce în ce mai îndepărtate. Nu-i aşa, suntem în perioada căutării unor traiectorii turistice cât mai exotice, cu servicii cât mai cuprinzătoare. All inclusive, desigur, pentru a ne putea bucura de tot confortul lumii moderne, într-un timp cât mai condensat, la o viteză de fibră optică. Homo viator a devenit un fel de ideal spre regăsirea unui echilibru interior prea des pus la încercare de presiunea sarcinilor de zi cu zi. Şi atunci, pentru câteva zile din an, bucuria turistului se transformă într-un fel de evadare hrăpăreaţă cu rol de alinare şi de zgândărire a orgoliilor obosite.

            Se întâmplă uneori să găseşti ceea ce cauţi nu peste mări şi ţări. Revelaţiile pot avea inflorescenţa la câţiva paşi de tine. Este în firea omului să nu vadă frumuseţea de lângă el. E mai trendy acum să îţi înţepenească coloana pe un scaun de maşină sau între două terminale...Pentru unii, o destinaţie turistică capătă însă relevanţă atunci când elementele definitorii ale spaţiului respectiv se transformă în locuri, îmbogăţite deci afectiv. Rar le mai găseşti astăzi. Şi când omul sfinţeşte locul, poate mai puţin importante sunt cine ştie ce facilităţi ultramoderne de agrement. Este tonic să vezi că de la un an la altul, faţă de oraşul tău de domiciliu, lucrurile se schimbă spre mai bine: mai multă curăţenie, mai mult simţ estetic, mai multă civilizaţie. Este reconfortant să ţi se mulţumească cu zâmbetul pe buze pentru orice, de la comanda unui suc la o terasă de restaurant şi până la shoppingul din magazinul în care, la casa de marcat, ţi se adaugă şi un „Să vă fie de bine!” E mult, e puţin? Eu zic că este în primul rând ceva firesc...dar tot mai greu de întâlnit astăzi. Despre un astfel de „caz particular” am avut prilejul să vorbesc aici: Tibor Beke, un manager de nota 10 care a perceput la adevărata valoare spiritul locului...

Într-o societate tot mai cuprinsă de delir, familiarul dat de peisajul tău, de pensiunea ta, de potecile drumeţiilor tale, îmbracă aspecte cu adevărat terapeutice, imersii într-un verde sanogen. Şi atunci poate mai puţin contează că nu vei ajunge vreodată în Galapagos, Kilimanjaro, Tasmania sau Jamaica...Sau poate că lucrurile sunt mult mai simple, după cum remarca, plin de înţelepciune, Nelson Mandela: "Nu e nimic mai interesant decât să te întorci într-un loc care a rămas neschimbat ca să îti dai seama cât de mult te-ai schimbat tu."  

Vezi şi: Zece motive să te simţi victorios în concediu

Daţi-mi un trup, voi munţilor

Ca geograf, mă gândesc acum că spaţiul dintre iad şi Rai se poate configura într-o simplă bibliotecă. De la naştere şi până la ultima suflare poţi cartografia marele voiaj printr-o ascensiune facilă a rafturilor doldora de cărţi, între podea şi tavan. Undeva acolo, pe acel ax dantesc de celuloză, poţi începe să descoperi lumea, între Jules Verne şi Maupassant, între Nichita şi Arghezi, Labiş şi Blaga, Rebreanu şi Baudelaire, între... Curiozitate, febrilitate, nelinişte, căutare, uşurare. Nu au fost multe focuri de artificii pe traiectorie. Impulsul iniţial, probabil ca o rezultantă ciudată a legilor fizicii, a lăsat însă ceva mult mai durabil, posibil cu nuanţe considerate astăzi vetuste: parfumul lecturii, foşnetul terapeutic al filelor, înghesuirea cărţilor în rafturi veşnic neîncăpătoare.

Într-o viaţă de om, efemeră indiferent de agilitatea speranţelor noastre, perenitatea unor valori poate sucomba pe moment. Între podea şi plafon s-a întins astăzi minimalismul noului secol. Digitalul a înlocuit scoarţa cărţilor cu lirismul carcaselor de DVD. Economie de spaţiu, amintiri eliminate însă aseptic. Acolo, între rafturi, spaţiul fizic care jalonează extremele evanescenţei noastre îşi crează propriile locuri - mai mult sau mai puţin atacate de praf – prin trăiri condensate pe care le purtăm cu noi, adevărate semne de carte…

Privesc acum o lumânare aprinsă, prin care se mai întrevăd clipe fără de grijă. Pâlpâiri din trecut, în care visam, purtat de titluri memorabile, la noi tărâmuri de atlas geografic. Acelaşi luminiţe conduc vanităţile, răutăţile, nemulţumirile, deşertăciunile spre un alt tărâm care ne va fi hărăzit tuturor, mai devreme sau mai târziu… Rămâne însă, deocamdată, amintirea cărţilor oferite copilului cu ochi cercetători. Mă detaşez pentru câteva clipe, încercând să mă transpun cât mai aproape de  acele orizonturi senine, în care un nou personaj de carte prindea viaţă printre rafturi.

Au trecut decenii, dar bucuria de a aşeza o nouă carte în bibliotecă s-a păstrat, chiar dacă acum acestea mai sosesc şi pe filiera unor comenzi on-line. Deh, obişnuinţa este doua natură a omului, spuneau anticii…Păcat că timpul începe să devină o resursă tot mai greu de exploatat în varianta ei quality time.

O cârpă de praf mă trezeşte din visare prin mişcări mecanice, cu uşoare scrâşnete de articulaţii. O fi semn de îmbătrânire? Sau poate, dimpotrivă, imboldul de a naviga spre amonte? Rămâne de văzut. Privesc lumânarea care încă mai arde. Mulţumesc în gând pentru fiorul pe care l-am preluat şi îl duc mai departe. Negurile interstiţiale nu-şi mai au rostul.

Ca pentru a mi se confirma, de undeva de sus coboară câteva versuri de care aproape că uitasem:

"Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,

şi totuşi

flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,

căci lutul tău slab

mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet

ce-l port."

Conexiuni

Pe minus...